Un oraș fără ferestre

Descriere

Atmosferizarea reprezintă, esenţialmente, o erotizare a discursului, puternică, intensă, cu o tentă romantică şi expresionistă. Invocarea iubitei e făcută, în ciuda tandreţii, candorii sugerate, cu o anumită senzorialitate împinsă în extrem, cu sensiblerie afişată. Ea ţine de ceva nelămurit, inefabil, de „un ştiu ce” şi „un nuştiu cum”, de foc lăuntric cu ţâşnire necontrolată, de gheizer în erupţie vaporoasă.

Totuşi, multe din poemele sale sunt inspirate, înfăţişând o ars amandi, conturată cu graţie şi o complexitate rară a stărilor adunate într-un acord unic sentimental într-un mixtum compozitum afectiv: Constantin Marafet reuşeşte să se angajeze într-un spaţiu stăpânit de aer ce constituie un univers al întâlnirii pământului cu cerul, al suflului, despre care chinezii spun că este un principiu al fiinţării, al purităţii, un univers pătruns de mirajul unui punct suprem, care este Polul Nord.

Acad. Mihai CIMPOI

Constantin Marafet propune în acest nou volum al său, Un oraş fără ferestre, ca şi în celelalte volume publicate, o poezie a provocărilor insolite, a experimentelor de limbaj, dar şi de situaţie, prin poezia sa intertextualistă, poezie prin care s-a impus în faţa criticii literare şi a cititorilor de poezie adevărată, fără a face, totuşi, parte integrantă din valul de poeţi ai acestui curent, fiind, de fapt, un însingurat, aşa cum şi susţine în poemul „Senectutea oceanului”: „sunt aşa de bătrân, încât vântul mi-a uitat numele”. Acesta este un vers definitoriu pentru bacovianismul pe care îl cultivă cu destul de multă abilitate, ca pe o floare regală, la butonieră, lăsând să se înţeleagă faptul că ar fi singurul din grădina fericirii, apelând doar la iubita regăsită, invocând: „ţine-mă de mână strâns,/ să se împreuneze destinele pe aceeaşi cale a vieţii,/ până dincolo de geamandura lacrimilor polare”.

Este un anume mod de a condensa distanţele, prin puritatea lacrimii, de a le comprima în puritate, să poată vedea verdele care îşi aprinde opaiţul în uitare, luminând calea spre eternul poetic pe care ni-l propune.

Poezia lui Constantin Marafet are de parcurs un drum al ludicului imediat, al trăirilor pe muchie de cuţit, un drum al lucidităţii, pentru a-i da acesteia o dimensiune specială, dar şi pentru a avea posibilitatea să iasă cu uşurinţă din jocul propus, calea spre adevărul poetic, cale pe care o caută mereu, prin aceste poeme ale sale, presărată cu multe versuri memorabile, care, ele însele, pot fi considerate drept poeme în sine, având un profund caracter de sinteză, acolo unde „sfinţii fără de arginţi cerşesc la marginea ţării”.

Emilian MARCU