Nostos și creație

Descriere

Miniaturile hermeneutice din acest volum comunică prin plasma semantică a două concepte cu venerabilă tradiție în cultura europeană, ambele pulsând în fiecare text, cu diferite intensități. Este vorba despre nostos și oikos. În climatul genuin, acela al Odiseei homerice, nostos-ul conotează, precum se știe, întoarcerea la ordinea căminului, la oikos. Mediind între patrie (glia străbună) și expatriere (exil), termenul nostos nu înseamnă exclusiv revenire acasă, ci și, deopotrivă, plecare, sosire pe un alt tărâm. Și întoarcere, și pribegie, așadar. Coprezența acestor sensuri contrare face din nostos un enantiosem („un significant contradictoire”, cu expresia lui Barthes). Seamă ținând însă de nuanțele pe care fiecare dintre cele două falduri de sens le-au dobândit odată cu timpul, nu avem de a face cu o contradicție ireductibilă, ci cu una străbătută de energiile recesivității, i.e. cu o relație binară în care unul dintre elementele constitutive îl „domină pe celălalt, care totuși păstrează o semnificație superioară” (Mircea Florian).

Bunăoară, exilul preia prerogativele nostos-ului, conotând împlinirea destinului prin creație ca realizare axiologică a imposibilei întoarceri, ipostază vizată de nivelul liminar al cărții – Pribegia sau opera-nostos (Vintilă Horia, L. M. Arcade) –, după cum nostos-ul nu este străin nici de sensul revelației de sine, ipostază ilustrată la cel de-al treilea nivel analitic, Profiluri (re)găsite (Caragiale, Macedonski, Vianu, Doinaș, „dialogul” Creția-Pessoa). Un caz particular al ecuației nostos–oikos îl constituie „exilul” basarabean: văduvit de propriul grai, oikos-ul este resimțit aici ca pribegie (Grigore Vieru, Ion Hadârcă), iar cărturarul Mihai Cimpoi pune în exergă patosul oikofiliei ce marchează „exilul estic”, aspect iscodit în miezul volumului.

Corolarul celor trei decupaje din faldurile semantice ale ecuației nostos–oikos ni-l oferă Brâncuși: atât în existența, cât și în creația sa, Ithaka și Lumea sunt totuna.

De multe ori, Pompiliu Crăciunescu se înalță, cu termenii hermeneuticii sale, atât de sus deasupra și numai aparent în afara textului, de unde captează sensurile esențiale, încât te obligă să citești operele ca să pricepi și să accepți interpretarea. Se practică, deci, un gen de critică antrenantă ce lărgește orizontul cititorului.

Elvira SOROHAN

Ne putem întreba dacă în fața unor texte cum sunt cele ale lui Vintilă Horia, puternic marcate intelectual, lectura obișnuită a criticului, supusă încă „purismului” estetic și impresiei imediate, empatice sau nu, rămâne adecvată, așadar atingând întreaga desfășurare a resurselor textuale și paratextuale. În prelungirea respectivei întrebări, un răspuns în genul celui oferit de Pompiliu Crăciunescu (v. Vintilă Horia: transliteratură și realitate, 2011) se cuvine privit cu deosebită atenție. Aparținând, generic, de ceea ce, cu o deschidere mai amplă, se numește transdisciplinaritate (pe linia inițiată, în ordinea „terțului inclus”, de Stéphane Lupasco și dezvoltată de Basarab Nicolescu), comentariul menționat vizează depășirea abordării literaturii, mai exact a literarității, din unghiul restrictiv al unui „în sine și pentru sine”. Nu negarea acesteia e în cauză, fiindcă e previzibilă tocmai „re-căderea” în literatură, dar prin trecerea dincolo de formele și superficiile ei, de ceea ce este imediat simțit și denotat comod, pentru a atinge – în cazul unor texte-excepție – pluralitatea semnelor și sensurilor dez-limitate, respectiv convocate din varii zone ale gândirii, ale unei intelectualități desfășurate fără rezerve între știință și spiritualitate. E o tehnică sau, mai degrabă, o metodă, la rândul ei diversificabilă în funcție de ceea ce oferă „subteranele” textului.

Mircea BRAGA