Maladii postcomuniste

Maladii postcomuniste

40.00 lei

Textele adunate de Daniel Șandru în Maladiile postcomuniste fac, în cele din urmă, sistem și par un diagnostic al ziselor maladii, întins pe sute și sute de pagini. Scrise în varii ocazii, ba pentru conferințe academice, ba pentru consemnarea unor cărți landmark pentru teoria politică, ba pentru reviste ale liceenilor de la Alecart, ba pentru blogul propriu, ele ar trebui să fie doar niște miscellanea ale unei minți îndrăgostite de reflecția politică, ale unui spirit liberal convins că sal­varea polis-ului vine din construcția de comunități (e ceea ce Șandru face de când îl știu, sub varii forme), începând din liceu și până în ultima senescență (care, firește, nu e neapărat cea academică). Însă, inervate de energeia etică, paginile lui Șandru comunică una cu alta, își răspund adesea și se continuă firesc (prefața din 2015 a unei cărți despre populism editată de Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser este continuarea firească a unor articole pe teme contigue publicate în revista liceenilor de la Alecart din 2011, de pildă; și se pot găsi exemple numeroase de astfel de continuități); există o continuitate ideologică a lor, care originează, de fapt, în unitatea reflecției etice despre politic a lui Șandru. Și, cum știm bine că, după Camus, la vérité est ce qui continue, exact continuitatea, exact acest legato al gândirii lui politice și morale mi se pare calitatea cea mai prețioasă și a scrisului, și a acțiunii publice a lui Daniel Șandru.
Adevărul e ceea ce continuă, într-adevăr. Iar paginile lui Daniel Șandru, cu temele lor obsesive reluându-se la distanțe de zeci și sute de pagini, construind continuități din materia discontinuităților noastre, sunt o ilustrare admirabilă a axiomei lui Camus. Cu care, de altfel, îl înrudește și convingerea că binele există.
Radu VANCU

  • An apariţie:: 2019
  • Format:: 17 x 24 cm
  • Număr de pagini:: 384
ISBN 978-973-37-2252-6 Categorii: ,

Autor: Şandru Daniel

Descriere

Textele adunate de Daniel Șandru în Maladiile postcomuniste fac, în cele din urmă, sistem și par un diagnostic al ziselor maladii, întins pe sute și sute de pagini. Scrise în varii ocazii, ba pentru conferințe academice, ba pentru consemnarea unor cărți landmark pentru teoria politică, ba pentru reviste ale liceenilor de la Alecart, ba pentru blogul propriu, ele ar trebui să fie doar niște miscellanea ale unei minți îndrăgostite de reflecția politică, ale unui spirit liberal convins că sal­varea polis-ului vine din construcția de comunități (e ceea ce Șandru face de când îl știu, sub varii forme), începând din liceu și până în ultima senescență (care, firește, nu e neapărat cea academică). Însă, inervate de energeia etică, paginile lui Șandru comunică una cu alta, își răspund adesea și se continuă firesc (prefața din 2015 a unei cărți despre populism editată de Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser este continuarea firească a unor articole pe teme contigue publicate în revista liceenilor de la Alecart din 2011, de pildă; și se pot găsi exemple numeroase de astfel de continuități); există o continuitate ideologică a lor, care originează, de fapt, în unitatea reflecției etice despre politic a lui Șandru. Și, cum știm bine că, după Camus, la vérité est ce qui continue, exact continuitatea, exact acest legato al gândirii lui politice și morale mi se pare calitatea cea mai prețioasă și a scrisului, și a acțiunii publice a lui Daniel Șandru.
Adevărul e ceea ce continuă, într-adevăr. Iar paginile lui Daniel Șandru, cu temele lor obsesive reluându-se la distanțe de zeci și sute de pagini, construind continuități din materia discontinuităților noastre, sunt o ilustrare admirabilă a axiomei lui Camus. Cu care, de altfel, îl înrudește și convingerea că binele există.
Radu VANCU

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Maladii postcomuniste”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top