La opt, gaura cheii și alte patimi

Acasa|Atrium, Cărți|La opt, gaura cheii și alte patimi

La opt, gaura cheii și alte patimi

20.00 lei

Brusc îmi vine în minte faptul că Ovidiu GENARU a fost nominalizat ani buni la rând, la Premiul Naţional „M. Eminescu” dar niciodată nu i-a fost acordat, deşi ar putea fi reprezentativ pentru toate cele trei „promoţii” (Ulici) postbelice: şaizecişti, şapte­zecişti, optzecişti. (…) Chiar şi varietatea stilistică (numită „dispo­nibilitate stilistică” sau „cameleonism stilistic”, iar la Laurenţiu Ulici – ,,nomadism manieristic” plăcea la Ovidiu Genaru. Mai mult de atât, poetul nu a dus lipsă de superlative. Marin Tarangul îl considera un maestru al stilului, (…) unul dintre poeţii cei dintâi, iar Cornel Ungureanu îl aşeza între „excepţionalii izolaţi”.

Theodor CODREANU,

(în revista Vitraliu, nr. 3-4, 2014)

  • An apariţie:: 2018
  • Format:: 11.5 x 20 cm
  • Număr de pagini:: 112
SKU: 978-973-37-2170-3 Categorii: ,

Autor: Ovidiu Genaru

Descriere

Brusc îmi vine în minte faptul că Ovidiu GENARU a fost nominalizat ani buni la rând, la Premiul Naţional „M. Eminescu” dar niciodată nu i-a fost acordat, deşi ar putea fi reprezentativ pentru toate cele trei „promoţii” (Ulici) postbelice: şaizecişti, şapte­zecişti, optzecişti. (…) Chiar şi varietatea stilistică (numită „dispo­nibilitate stilistică” sau „cameleonism stilistic”, iar la Laurenţiu Ulici – ,,nomadism manieristic” plăcea la Ovidiu Genaru. Mai mult de atât, poetul nu a dus lipsă de superlative. Marin Tarangul îl considera un maestru al stilului, (…) unul dintre poeţii cei dintâi, iar Cornel Ungureanu îl aşeza între „excepţionalii izolaţi”.

Theodor CODREANU,

(în revista Vitraliu, nr. 3-4, 2014)

Recenzii

  1. admin

  2. admin

  3. admin

  4. admin

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top