Istorie și „istorii” în Copou

33.00 lei

Vasile ARHIRE recidivează editorial probând aceleași știute virtuți ale condeiului gazetăresc, alături de seriozitatea și profesionalismul care l-au caracterizat din totdeauna. Adună între aceste două coperți mărturii unice, investigând cu rară tenacitate în lumea mirabilului  „a fost odată” al fotbalului ieșean. Ca și spectacolul teatral, cel fotbalistic are viață scurtă; un meci revăzut pe ecran, cu scorul deja știut și cu vibrația trăirilor tribunei stinsă, n-are cum atinge nici pe departe temperatura emoției evenimentului petrecut în direct. Iar dincolo de dreptunghiul gazonului, în planul al doilea, mai deloc expus public, se petrec sumedenie de alte întâmplări, repede și firește blurate de uitare. Meciul rămâne străfulgerarea explozivă de vârf, dar viața cea adevărată a fotbalului este mult mai complexă decât s-ar crede, la fel de agitată pasional, și, în felul ei, tot o confruntare: a sportivului cu sine însuși, a grupării cu virtuțile și imperfecțiunile fenomenului, a balansului dintre rigoare și întâmplare, cu necesara implicare a valorilor eticii sportului. Amândouă planurile sunt generos luminate de această carte-martor ce reînvie vibrant momente pasionale unice, revelând totodată ceea ce nu s-a bănuit că s-ar afla în spatele cortinei. Cunoaștem destine, rechemăm bucuria succeselor, retrăim amarul înfrângerii, participăm din nou, intens afectiv, la derularea „istoriilor din Copou” relatate chiar de eroii lor. Și sportul ieșean, și publicul larg, meritau revelatoarea carte datorată lui Vasile Arhire.

MIRCEA RADU IACOBAN

  • An apariţie:: 2018
  • Format:: A5
  • Număr de pagini:: 220
SKU: 978-973-37-2178-9 Categorii: ,

Autor: Vasile Arhire

Descriere

Recenzii

  1. admin

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top