Într-o rană adâncă

Într-o rană adâncă

33.00 lei

Alexandru DRĂGĂNOAIA s-a născut la 22 Ianuarie 1961, în Stolnici, o localitate aşezată între colinele blânde din sudul judeţului Argeş. Este căsătorit şi are doi copii.

În tinereţe frecventează întâlnirile „Liviu Rebreanu”, fostul cenaclu literar al Palatului Culturii din Piteşti, unde îi cunoaşte pe câţiva dintre scriitorii importanţi ai locului.

În 2015, Horia Gârbea îi facilitează debutul poetic, în revista România Literară.

Activează pe forumuri literare, fiind membru în „qpoem” şi „qproză”, cenaclurile on line ale scriitorului Călin Vlasie.

Publică poezie şi proză în reviste de pe internet şi în reviste tipărite: Plumb; Argeşul; Egophobia; Apostrof; O mie de semne etc. Este colaborator al revistei Viaţa Românească.

Pentru poezie este premiat la Festivalul „Tudor Arghezi” din Târgu Jiu şi la Festivalul „Costache Conachi” din Tecuci. În 2020, editura Libris Editorial îi publică cartea de proză scurtă Lac în vacanţă.

  • An apariție: 2024
  • Format: A5
  • Număr de pagini: 118
ISBN 978-973-37-2736-1 Categorii: ,

Autor: Drăgănoaia Alexandru

Descriere

Dacă rana este adâncă, nu lipseşte totuşi – fapt dătător de nădejdi de vindecare – conştiinţa acestei răniri. Căci Alexandru Drăgănoaia uzează de tehnici specifice (unele, cu totul particulare) pentru a-şi aşeza evenimenţialul său rural şi semiurban argeşean într-un tipar narativ caracterizat prin laconism, percutanţă, dar mai ales prin dominarea absolută a lucidităţii etice, ceea ce face ca oricare fir narativ să fie rapid consumat, ajungându-se la sensul lui, plutind în aer, ca aureolă de final, asupra căreia suntem invitaţi să medităm. Aceasta este ancora care leagă cel mai bine nucleele epice, cele două şi chiar trei, aparent foarte divergente, ce se vădesc însă a fi irepresibil conexate prin teribila logică a implicaţiei morale a gestului săvârşit. Dramele umane sânt totdeauna legate de acesta, ideea judecăţii dar şi a proniei cereşti fiind nelipsită, cu toate că se alunecă, din când în când, în fantastic, cu motive precum premoniţie, coincidenţă, temporalitate în buclă. (…) În fond, se caută, înţelepţeşte, la condiţia ontologică a omului, într-o lume (cel puţin prin origine) fundamental rurală şi închisă în splendoarea autarhiei sale – sau poate, mai bine zis, deschisă unei imemoriale tradiţii, cea a satului românesc, de fundament neolitic şi de lege creştină.

Ioan RĂDUCEA

 

– Iar?! – se întoarce către fiică-sa care asistă în continuare la discuţie – Ia vezi, fă, ce tot zice ăsta, că i-a spus doctorul să nu mai vorbească din gură.

Monone ia hârtia, se uită la ea, ne priveşte când pe unu’ când pe celălalt.

– Auzi tată, zi cât îţi datorează că plătesc. Că dacă nu, nu rămâne aşa, există şi alte căi legale de a rezolva.

Mă uit speriat la ea, mă fixează cu ochii ei mari, nu înţeleg nimic.

– Ce căi legale, nenicule? Mă ameninţi tu pe mine?

„Domnişoară, aveţi grijă. În ce mă băgaţi?”, îi dau altă filă scrisă.

– Am date precise, se face ea în continuare că citeşte. Uite tată, spune de aranjamentul licitaţiei de poimâine.

– De unde ştii, bă, de licitaţie? urlă furios.

Cu degete tremurânde dau să mai scriu, nu mai ştiu ce scriu. Îi pun femeii carneţelul în palmă şi mă dau mai încolo.

– Ştie totul, spune femeia arătând spre carneţel. Ştie totul! Tată, nu îmi face greutăţi! Apoi, pe un ton răstit, îi zice bulibaşei ceva pe ţigăneşte. Bărbatul se întoarce şi pleacă lăsându-ne singuri.

Mă aşez din nou la masă, îmi trag sufletul, femeia se aşază şi ea.

– Hai că v-am scăpat! zice privindu-mă cu ochi negri dogoritori, v-am scăpat. Să vorbeşti şi cu celălalt. Măi plângăciosule, vezi că viaţa nu e cum povesteşti tu în cântecele alea.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Într-o rană adâncă”

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top