Înflorirea frigului

35.00 lei

Gheorghe VIDICAN îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pâraiele din Munţii Apuseni, pe care l-am întâlnit într-o vară, demult în studenția mereu veselă și călătoare; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa, apă, mâl, pietre, tot ce aduce pârâul repede de sus, alege, din când

în când, câte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la acelaşi pârâu sau

la altul, primăvara viitoare. Astfel, din seria de enunţuri, care curge mereu năvalnic, aglutinând trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)realitatea imediată a „guvernării boc”, fantasme, prieteni, „gabriel chifu şi mircea mihăieş”, vise şi cotidianul cenuşiu, amorf, nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni, poetul alege câteva metafore dominante care irigă discursul liric şi îi conferă coerenţă.

Original este Gheorghe Vidican atunci când explorează lumile apocaliptice ale simţurilor; aici poetul descoperă șoapta și mirosul poeziei adevărate; el are

o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare, pentru a-l recompune într-un alt registru, al fierberii patimii și, mai ales, al mirosurilor: Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate

a simțurilor, structurând textele prin și într-un anume miros, semnificând totdeauna ceva, esențialul, poate, în dez-ordinea erosului, dar și în orizontul trăirii interioare, figurând secvențe dintr-o autobiografie lirică.

Poemele din cărțile lui Gheorghe Vidican de­senează un ţărm al hăului de unde poate porni aventura în lumea unui neant scorburos care e capătul, limita pustiei lui Cain, dar, deopo­trivă, spune poetul, e şi un potenţial nou început, departele, por­tul nemărginirii.

Gheorghe Vidican e un poet cu o remarcabilă capacitate de metaforizare

a realului şi sinelui, vizibilă în toate cărţile sale.

 

Ioan HOLBAN

  • An apariţie:: 2020
  • Format:: A4
  • Număr de pagini:: 54
SKU: 978-973-37-2300-4 Categorii: ,

Autor: Gheorghe Vidican

Descriere

Gheorghe VIDICAN îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pâraiele din Munţii Apuseni, pe care l-am întâlnit într-o vară, demult în studenția mereu veselă și călătoare; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa, apă, mâl, pietre, tot ce aduce pârâul repede de sus, alege, din când

în când, câte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la acelaşi pârâu sau

la altul, primăvara viitoare. Astfel, din seria de enunţuri, care curge mereu năvalnic, aglutinând trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)realitatea imediată a „guvernării boc”, fantasme, prieteni, „gabriel chifu şi mircea mihăieş”, vise şi cotidianul cenuşiu, amorf, nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni, poetul alege câteva metafore dominante care irigă discursul liric şi îi conferă coerenţă.

Original este Gheorghe Vidican atunci când explorează lumile apocaliptice ale simţurilor; aici poetul descoperă șoapta și mirosul poeziei adevărate; el are

o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare, pentru a-l recompune într-un alt registru, al fierberii patimii și, mai ales, al mirosurilor: Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate

a simțurilor, structurând textele prin și într-un anume miros, semnificând totdeauna ceva, esențialul, poate, în dez-ordinea erosului, dar și în orizontul trăirii interioare, figurând secvențe dintr-o autobiografie lirică.

Poemele din cărțile lui Gheorghe Vidican de­senează un ţărm al hăului de unde poate porni aventura în lumea unui neant scorburos care e capătul, limita pustiei lui Cain, dar, deopo­trivă, spune poetul, e şi un potenţial nou început, departele, por­tul nemărginirii.

Gheorghe Vidican e un poet cu o remarcabilă capacitate de metaforizare

a realului şi sinelui, vizibilă în toate cărţile sale.

 

Ioan HOLBAN

Recenzii

  1. Editura Junimea

  2. Editura Junimea

  3. Editura Junimea

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top