Frunzele roşii

Frunzele roşii

40.00 lei

De ani buni, Julieta Pendefunda este o prezenţă discretă şi distinsă în paginile mai multor reviste de cultură din ţară şi străinătate, în care publică atât eseuri, recenzii sau cronici literare, cât şi texte poetice. Şi totuşi, până în momentul de faţă ea a ezitat să îşi adune într-un volum rodul versificat al reflecţiilor sale cotidiene. Ezitare autoimpusă, de bună seamă.

  • AN APARIŢIE:: 2013
  • NUMĂR DE PAGINI:: 162
ISBN 978-973-37-1663-1 Categorii: ,

Autor: Pendefunda Julieta Carmen

Descriere

De ani buni, Julieta Pendefunda este o prezenţă discretă şi distinsă în paginile mai multor reviste de cultură din ţară şi străinătate, în care publică atât eseuri, recenzii sau cronici literare, cât şi texte poetice. Şi totuşi, până în momentul de faţă ea a ezitat să îşi adune într-un volum rodul versificat al reflecţiilor sale cotidiene. Ezitare autoimpusă, de bună seamă. Scriitoarea trebuie să fi fost urmărită mai ales de ispita autoexigenţei, cu mult mai necesară – se ştie bine, dar se uită adesea – decât orice sugestie de exiguitate venită din afară. (…) Indiferent de impulsul ordonator al textelor poetice scrise de Julieta Pendefunda, ele reţin atenţia cititorului printr-o neclintită încredere în capacitatea poesis-ului de a înnobila simplul act ontologic. De unde impresia generală de nostalgie stenică pe care o lasă, finalmente, această carte în care se caută, cu abnegaţie, sensul ascensional al existenţei. Deloc întâmplător, ea se încheie cu sugestia unei ofrande aduse celor care îi împărtăşesc  idealul: „Şi unii mă privesc cum zbor departe/ de-i vânt sau e furtună, în dor/ de muguri albi sau frunze roşii./ Acelora le dăruiesc această carte.

Emanuela Ilie

Additional Information

Weight 0.5 kg

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Frunzele roşii”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top