Hyperionice

35.00 lei

Volumul Hyperionice adună texte apărute în diverse publicaţii, cele mai multe în revista botoşăneană „Hyperion” (de unde şi titlul pentru care am optat, dincolo de sensul generic care vizează eminescianismul), dar şi în alte publicaţii, precum „Convorbiri literare”, „Bucovina literară”, „Contemporanul”, „Scriptor”, „Lumină Lină” (New York), „Arheu” (Bârlad), „Literatura şi arta”, „Limba Română”, „Viaţa Basarabiei”, „Columna” (Chişinău), „Pro Saeculum” (Focşani) ş.a.

„Hyperionice” sunt şi câteva eseuri care nu se referă strict la Eminescu, având ca punct de plecare opere ale unor personalităţi precum Mircea Eliade, Robert D. Kaplan, Ioan Lupaş, Ştefan Afloroaei sau Mircea Platon. Acestea aparţin eminescologiei prin eminescianismul lor de fond sau prin delimitare/ „despărţire” de Eminescu (cazul Robert D. Kaplan).

Autorul

  • An apariţie:: 2019
  • Format:: 13 x 21 cm
  • Număr de pagini:: 380
SKU: 978-973-37-2263-2 Categorii: ,

Autor: Theodor Codreanu

Descriere

Volumul Hyperionice adună texte apărute în diverse publicaţii, cele mai multe în revista botoşăneană „Hyperion” (de unde şi titlul pentru care am optat, dincolo de sensul generic care vizează eminescianismul), dar şi în alte publicaţii, precum „Convorbiri literare”, „Bucovina literară”, „Contemporanul”, „Scriptor”, „Lumină Lină” (New York), „Arheu” (Bârlad), „Literatura şi arta”, „Limba Română”, „Viaţa Basarabiei”, „Columna” (Chişinău), „Pro Saeculum” (Focşani) ş.a.

„Hyperionice” sunt şi câteva eseuri care nu se referă strict la Eminescu, având ca punct de plecare opere ale unor personalităţi precum Mircea Eliade, Robert D. Kaplan, Ioan Lupaş, Ştefan Afloroaei sau Mircea Platon. Acestea aparţin eminescologiei prin eminescianismul lor de fond sau prin delimitare/ „despărţire” de Eminescu (cazul Robert D. Kaplan).

Autorul

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top