Alte confesiuni elective. Jurnale de pictor

Alte confesiuni elective. Jurnale de pictor

40.00 lei

Liviu Suhar (n. 17 februarie 1943, Iacobeni, jud. Suceava) este unul dintre cei mai cunoscuţi pictori români contemporani.

Studii de specialitate la Iaşi (Liceul de Artă „Octav Băncilă”), Cluj (Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, promoţia 1968); doctorat în Arte (2005), stagii postuniversitare (Madrid, Barcelona). Începând cu anul 1972, carieră universitară în domeniu – inclusiv decan şi conducător de doctorate la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” Iaşi. Organizator al Simpozioanelor „Iacobeni – particularităţi imagistice”, preşedinte al Asociaţiei „Artă şi educaţie – Liviu Suhar”.

Prezenţă constantă pe simeze, începând cu anul 1968, în zeci de expoziţii personale sau de grup, lucrările sale se află în numeroase muzee, ca şi în colecţii particulare, din ţară şi din afara ei.

Începând cu anul 2003, se afirmă şi ca scriitor, atât cu studii de specialitate, cât şi cu eseuri, memorii şi portretistică: Pledoarie pentru obiectul metaforă (2003); Natura moartă în opera lui C.D. Stahi (2004); Natura moartă în pictura românească (2005, 2019); Glose în labirintul artelor vizuale (vol. I, 2009; vol. II, 2013); Umbrele unui autoportret (2013); Incursiuni subiective în artele vizuale (2017); Amintiri din labirintul vieţii mele (2017); Portrete, crochiuri, confesiuni (2020); Confesiuni elective (2023) – ultimele două publicate de Editura Junimea.

Membru al UAPR, din 1972, ca şi al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici.

A primit numeroase premii şi distincţii. Cetăţean de onoare al Municipiului Iaşi şi al comunei natale.

  • An apariție: 2025
  • Format: A5
  • Număr de pagini: 238
ISBN 978-973-37-2915-0 Categorii: ,

Autor: Suhar Liviu

Descriere

Portretistica literară a maestrului Liviu Suhar se află şi ea la înălţime, şi se reţin ca luminoase figuri ambasadorul nostru la Madrid, Darie Novăceanu, el însuşi scriitor, care îşi pune chiar şi averea personală la contribuţie, pentru bunul mers al lucrurilor, ori filozoful George Uscătescu, cel care, indiferent la celebritate, citeşte la strană Apostolul, cum face de zeci de ani, în biserica românească din acelaşi oraş…

Portretele cele mai căutate rămân însă cele ale maeştrilor înaintaşi, iar pentru ele călătorul întârzie îndelung cu ochii (mai ales pe Meninele lui Velázquez, pe Guernica lui Picasso, pe Sfânta Familie a lui Gaudí, tratate în adevărate minieseuri), după cum caută şi la ambientul lor (admirabil Toledo, făcut pentru El Greco), ajungându-se la fraze de referinţă din care transpare, bineînţeles, şi propria poziţie estetică.

Ioan RĂDUCEA

 

„Miercuri, 24 martie

Din nou în muzeul Prado. Este locul meu de refugiu, centrul care polarizează marile repere spre care îmi concentrez interesul. Mi se pare a fi, cel puţin în această etapă, placa turnantă prin care intru în mult visatul contact palpabil cu marea pictură din Europa şi din lume. Am revăzut cu calm şi relaxare picturile despre care fugar am notat impresii în zilele anterioare. Unul din maeştri este Nicolas Poussin, despre care cred că, într-un secol confuz şi al căutărilor de stil, a luminat orizonturile pictorilor pentru încă două sute de ani, propunându-le revenirea la claritate, austeritate, logică şi echilibru, după modelul armoniei căutate de clasicii greci.”

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Alte confesiuni elective. Jurnale de pictor”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top