Adaptări teatrale. Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki, Proust

Descriere

Spectacolul lui Virgil Tănase după Povestirile lui Balzac este o capodoperă de haz şi de duh.

Jean-Luc JEENER – Le Figaro

 

Adaptând pentru scenă Crimă şi pedeapsă, Virgil Tănase a fost preocupat îndeosebi de ceea ce constituie esenţa romanului, şi anume tulburarea mentală a criminalului dublată de nevoia acestuia de a se răscumpăra. Construit pe temeiul celor trei confruntări dintre judecătorul Porfirii Petrovici şi rebelul Rodion Raskolnikov, în jurul cărora gravitează celelalte personaje, spectacolul se desfăşoară fluid, slujit de elemente scenice folosite cu o mare sobrietate.

Jacques Vallet – Le Canard enchainé

 

Spectacolul lui Virgil Tanase după În căutarea timpului pierdut traversează întreaga operă proustiană mulţumită unor decupaje şi montaje care dau fragmentelor identitatea întregului, aşa cum un element de ADN ne permite să reconstituim totalitatea unui organism. Rezultatul este perfect logic, perfect coerent, fără nimic forţat, precipitat sau artificial.

Mireille Patureau – Radio France

 

Virgil Tănase face parte din categoria intelectualilor „între lumi” sau entre-deux, după o formulă pe care o invoca frecvent George Banu cu privire la sine. Român şi francez, om de teatru şi om de litere, clasic şi foarte contemporan prin aerul pe care îl degajă scriitura sa, ludic şi, când e cazul, sobru, realist şi veritabil visător, Virgil Tănase este bulversant, paradoxal, coroziv, un „caz” încă nerezolvat – spre şansa lui! – al culturii române…

Volumul de faţă, o adevărată bijuterie în materie de adaptare teatrală, ni-i „traduce” pe Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki şi Proust în limbaj scenic. Ei rămân aceiaşi şi, totuşi, când teritoriile literare sau personale le sunt dramatic rearanjate, ni se înfăţişează din perspective surprinzătoare, adeseori inedite. Căci Virgil Tănase ştie să haşureze, cu o naturaleţe debordantă, teatralităţi în opere literare. Regizorului-scriitor îi reuşeşte un profund spectacol în mai multe părţi, cu delicii de lectură şi de imaginaţie ce nu pot fi descrise, ci degustate pagină cu pagină… Să-i revizităm, aşadar, pe clasici, în ghidajul acesta atât de special al lui Virgil Tănase.

Călin CIOBOTARI

 

 

Cărei nevoi răspund aceste adaptări?

Fireşte, ele n-au fost făcute întru priinţa celor pentru care lectura este un efort pe care nu-l pot face. Şi nici pentru cei copleşiţi de treburi, nevoiţi să-şi restrângă bunăvoinţa culturală la cele două sau trei ore în care un spectacol adună nenumăratele isprăvi ale lui Don Quijote întinse de autor pe o mie de pagini, concentrează în câteva dialoguri imensitatea Fraţilor Karamazov sau restrânge drastic cele cincisprezece volume ale romanului lui Proust În căutarea timpului pierdut.

Nici pentru că limbajul scenic ar fi mai „accesibil” decât cel al literelor, lucru de care mă îndoiesc.

Excelenţa teatrului nu o poate înlocui pe cea a literaturii şi reciproc. Între ele distanţa nu e mai puţin fabuloasă decât între Sonetul 104 al lui Petrarca şi versiunea pentru pian a lui Liszt, între Ispita Sfântului Anton de Flaubert şi tabloul lui Brueghel care i-a slujit drept model, între legenda sărmanei Daphne, fiica râului Peneus, povestită de Ovidiu în Metamorfoze, şi statuia lui Bernini de la Villa Borghese. Sunt ispitit să cred că nimic nu înfăţişează mai grăitor diferenţa dintre ce este teatru în teatru şi literatură în literatură decât aceste „ouă de cuc” strecurate în cuibul celeilalte arte.

Virgil TĂNASE