150 de ani de învăţământ puieştean

150 de ani de învăţământ puieştean

40.00 lei

Ideea de a aduna date referitoare la începuturile și evoluția învățământului din actuala co­mună Puiești a fost dată de distinsa profesoară Silvia Bantaș care, la acea dată, coordona destinele Școlii Gimnaziale Lălești. Cu modestia-i caracteristică, mi‑a arătat câteva manuscrise de procese‑verbale consemnate în cadrul activităților Cercului Cultural Hălărești, la care participau și cadre didactice de la școlile Ruși, Iezer, Puiești, Lălești, Cristești. Caligrafia cu care se consemnau desfășurarea ședințelor acestor manifestări era impecabilă. Îmi amintea de scrisul aldin a lui Petrarca.

– Doamnă, de unde aveți aceste manuscrise? Mai dețineți și alte asemenea comori?

– Vedeți dulapul acesta ponosit care stă în mijlocul holului școlii? Acolo se află documentele admirației și interesului dumneavoastră. Câte au mai rămas!

L‑a deschis și nu îmi venea să cred. Țineam în mână manuscrise de la 1868, copii ale cataloagelor întocmite de preotul‑învățător Dumitru Murgoci, caiete cu procese‑verbale de la ședințele Cercurilor Culturale, corespondență etc.

Miracol sau întâmplare? Cum au supraviețuit aceste neprețuite documente în clădiri care, uneori, aveau acoperișurile deteriorate, geamuri lipsă? Păstrau cu prospețime memoria răz­boaielor din 1977, 1916, 1944, convulsiile sociale și politice de după 1947. Prin miracol au su­praviețuit alături de militarii găzduiți în școală în timpul celor trei războaie, care veneau, plecau și lăsau școlile fără lemnăria de la geamuri, fără garduri, fără bănci. Tot ce putea face căldură se ardea. Modestul dulap de scândură de pe holul școlii, martorul tăcut al tuturor năpastelor, a ieșit învingător.

Rod al strădaniilor de peste un deceniu, zestrea documentelor care au stat la fundamentarea acestei lucrări s‑a îmbogățit odată cu cercetarea dulapurilor vechi și a podurilor de la șco­lile din Cetățuia, Ruși, Călimănești, Gâlțești, Iezer, Cristești.

Când am descoperit „puțin câte puțin” documente inedite, m‑am bucurat că voi putea infor­ma cititorul, relatând contextul socio‑economic și politic în care au evoluat unitățile școlare din actuala comună Puiești, efortul slujitorilor elevilor și, uneori, al elevilor adulți, care și‑au zidit sufletul în această instituție făuritoare de conștiințe care este ȘCOALA.

Constantin GHERGHESCU

  • An apariţie:: 2018
  • Format:: B5
  • Număr de pagini:: 364
ISBN 978 973 37-2129-1 Categorii: ,

Autor: Gherghescu Constantin

Descriere

Ideea de a aduna date referitoare la începuturile și evoluția învățământului din actuala co­mună Puiești a fost dată de distinsa profesoară Silvia Bantaș care, la acea dată, coordona destinele Școlii Gimnaziale Lălești. Cu modestia-i caracteristică, mi‑a arătat câteva manuscrise de procese‑verbale consemnate în cadrul activităților Cercului Cultural Hălărești, la care participau și cadre didactice de la școlile Ruși, Iezer, Puiești, Lălești, Cristești. Caligrafia cu care se consemnau desfășurarea ședințelor acestor manifestări era impecabilă. Îmi amintea de scrisul aldin a lui Petrarca.

– Doamnă, de unde aveți aceste manuscrise? Mai dețineți și alte asemenea comori?

– Vedeți dulapul acesta ponosit care stă în mijlocul holului școlii? Acolo se află documentele admirației și interesului dumneavoastră. Câte au mai rămas!

L‑a deschis și nu îmi venea să cred. Țineam în mână manuscrise de la 1868, copii ale cataloagelor întocmite de preotul‑învățător Dumitru Murgoci, caiete cu procese‑verbale de la ședințele Cercurilor Culturale, corespondență etc.

Miracol sau întâmplare? Cum au supraviețuit aceste neprețuite documente în clădiri care, uneori, aveau acoperișurile deteriorate, geamuri lipsă? Păstrau cu prospețime memoria răz­boaielor din 1977, 1916, 1944, convulsiile sociale și politice de după 1947. Prin miracol au su­praviețuit alături de militarii găzduiți în școală în timpul celor trei războaie, care veneau, plecau și lăsau școlile fără lemnăria de la geamuri, fără garduri, fără bănci. Tot ce putea face căldură se ardea. Modestul dulap de scândură de pe holul școlii, martorul tăcut al tuturor năpastelor, a ieșit învingător.

Rod al strădaniilor de peste un deceniu, zestrea documentelor care au stat la fundamentarea acestei lucrări s‑a îmbogățit odată cu cercetarea dulapurilor vechi și a podurilor de la șco­lile din Cetățuia, Ruși, Călimănești, Gâlțești, Iezer, Cristești.

Când am descoperit „puțin câte puțin” documente inedite, m‑am bucurat că voi putea infor­ma cititorul, relatând contextul socio‑economic și politic în care au evoluat unitățile școlare din actuala comună Puiești, efortul slujitorilor elevilor și, uneori, al elevilor adulți, care și‑au zidit sufletul în această instituție făuritoare de conștiințe care este ȘCOALA.

Constantin GHERGHESCU

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „150 de ani de învăţământ puieştean”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top