Cartea-şperaclu de la Editura Junimea

O mărturisire făcută într-unul din incisivele texte din volumul Printre cărţi explică o opţiune de lectură, dar şi apelul la anume specii epice: „Literatura de ficţiune continuă să piardă teren în favoarea prozei-document: dacă am de ales între un roman şi o relatare întemeiată pe probe de arhive, mai ales ale Securităţii, prefer cartea-document. Prea multe nu ştim despre «vremea aceea» şi, până la plusul de cunoaştere nuanţată şi rafinată, apanaj al ficţiunii, rămâne să astupăm găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa noastră suverană”: aceasta e ceea ce francezul numeşte la qualité maîtresse a publicisticii şi prozei lui Mircea Radu Iacoban de după 1990: să astupe „găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa” multora, ignoranţa vinovată a acelora care ştiu dar nu vor să spună sau, mai grav, falsifică adevărul de pe poziţia unor iacobini demagogi, dar şi ignoranţa mai tinerilor, a acelora care chiar nu ştiu ce şi cum va fi fost înainte de a se fi născut. Căutând tot ce e semnificativ spre aducere-aminte din Iaşul cultural al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, Mircea Radu Iacoban povesteşte cu umor şi o ironie caldă, cordială, adesea implicat sentimental, tot timpul, însă, cu voluptatea celui care (re)descoperă oameni, locuri, lucruri, evenimente uitate prin maldărul de hârtii vechi: plăcerea nedisimulată a povestirii, forţa de sugestie a amintirii şi formularea fericită ieşită din condeiul aprig al publicistului dau farmec evocărilor şi incursiunilor în memoria culturală a Iaşului. Iată cîteva „puneri la punct” pentru ignoranţa (ne)vinovată de azi. Relatând, de pildă, împrejurările înfiinţării Editurii „Junimea”, pe care a „moşit-o” în decembrie 1969, Mircea Radu Iacoban îşi aduce aminte despre cartea-şperaclu a lui Lesnea: „Într-o perioadă în care se spera într-o anume deschidere şi păreau a se arăta semne ale unei destinderi în plan cultural, intelectualitatea ieşeană a grăbit înfiinţarea unei edituri printr-un… fals. Casa de creaţie populară a scos de sub teasc un volum de poezie semnat George Lesnea, şi inscripţionat cu sigla unei case de presă inexistente: «Junimea»”. Începutul editurii ieşene stă însă sub semnul istoriei şi culturii: primul titlu apărut a fost „Spiritul critic în cultura românească” de G. Ibrăileanu.

Mulţime de „amănunte” care dau contur unei întregi epoci se află în Printre cărţi, recentul volum al lui Mircea Radu Iacoban. Povestea Cronicii de la Arbore, descrierea sistemului cenzurii şi modurile de a-l păcăli pentru ca să apară, totuşi, cărţile „cu probleme” (Jurnalul lui Traian Chelariu, Clar de inimă, Măreţia frigului şi Epica magna de Nichita Stănescu, Steaua de vineri a lui Grigore Vieru: aceasta din urmă, primul volum cu litere latine al unui poet basarabean, a fost inclusă, în planul editorial, între nişte cărţi S.F.), mulţime de întâmplări cu „cărţari” de ieri (cum le spune Magda Ursache, şi ea „încondeiată” în memoriile autorului) oferă imaginea unui spaţiu cultural contestat vehement de unii (caracuda, de obicei); Mircea Radu Iacoban demontează tot felul de făcături gazetăreşti în legătură cu biografia lui Eminescu şi ia drept ţinte ale ironiei sale demolatoare pe Costi Rogozanu, Călin Cernăianu, Nicolae Georgescu, dar şi proiectul „Mari români” de la TVR, despre care ne-am amuzat cu toţii la vremea lui (nefericită). Nu scapă de furia amuzată a autorului nici hackerii de azi care i-au virusat calculatorul, punându-i în pericol cartea, gata să dispară în neantul de dinainte de descoperirea tastaturii şi ecranului magic: „Calculatorul meu e virusat. Villon ura de moarte crâşmarii care toarnă apă-n vin. Eu, reprezentant al veacului XXI, i-aş strânge de gât pe şmecherii care vâră tot soiul de porcării în nevinovatele calculatoare ale simplilor cetăţeni, dar mai întâi i-aş băga cu degetele în priză şi i-aş pune să înghită grămăjoara de şurubele, cu şurubelniţa în cruce cu tot!”.

(Ioan Holban, Evenimentul)

Cartea-şperaclu de la Editura Junimea

O mărturisire făcută într-unul din incisivele texte din volumul Printre cărţi explică o opţiune de lectură, dar şi apelul la anume specii epice: „Literatura de ficţiune continuă să piardă teren în favoarea prozei-document: dacă am de ales între un roman şi o relatare întemeiată pe probe de arhive, mai ales ale Securităţii, prefer cartea-document. Prea multe nu ştim despre «vremea aceea» şi, până la plusul de cunoaştere nuanţată şi rafinată, apanaj al ficţiunii, rămâne să astupăm găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa noastră suverană”: aceasta e ceea ce francezul numeşte la qualité maîtresse a publicisticii şi prozei lui Mircea Radu Iacoban de după 1990: să astupe „găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa” multora, ignoranţa vinovată a acelora care ştiu dar nu vor să spună sau, mai grav, falsifică adevărul de pe poziţia unor iacobini demagogi, dar şi ignoranţa mai tinerilor, a acelora care chiar nu ştiu ce şi cum va fi fost înainte de a se fi născut. Căutând tot ce e semnificativ spre aducere-aminte din Iaşul cultural al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, Mircea Radu Iacoban povesteşte cu umor şi o ironie caldă, cordială, adesea implicat sentimental, tot timpul, însă, cu voluptatea celui care (re)descoperă oameni, locuri, lucruri, evenimente uitate prin maldărul de hârtii vechi: plăcerea nedisimulată a povestirii, forţa de sugestie a amintirii şi formularea fericită ieşită din condeiul aprig al publicistului dau farmec evocărilor şi incursiunilor în memoria culturală a Iaşului. Iată cîteva „puneri la punct” pentru ignoranţa (ne)vinovată de azi. Relatând, de pildă, împrejurările înfiinţării Editurii „Junimea”, pe care a „moşit-o” în decembrie 1969, Mircea Radu Iacoban îşi aduce aminte despre cartea-şperaclu a lui Lesnea: „Într-o perioadă în care se spera într-o anume deschidere şi păreau a se arăta semne ale unei destinderi în plan cultural, intelectualitatea ieşeană a grăbit înfiinţarea unei edituri printr-un… fals. Casa de creaţie populară a scos de sub teasc un volum de poezie semnat George Lesnea, şi inscripţionat cu sigla unei case de presă inexistente: «Junimea»”. Începutul editurii ieşene stă însă sub semnul istoriei şi culturii: primul titlu apărut a fost „Spiritul critic în cultura românească” de G. Ibrăileanu.

Mulţime de „amănunte” care dau contur unei întregi epoci se află în Printre cărţi, recentul volum al lui Mircea Radu Iacoban. Povestea Cronicii de la Arbore, descrierea sistemului cenzurii şi modurile de a-l păcăli pentru ca să apară, totuşi, cărţile „cu probleme” (Jurnalul lui Traian Chelariu, Clar de inimă, Măreţia frigului şi Epica magna de Nichita Stănescu, Steaua de vineri a lui Grigore Vieru: aceasta din urmă, primul volum cu litere latine al unui poet basarabean, a fost inclusă, în planul editorial, între nişte cărţi S.F.), mulţime de întâmplări cu „cărţari” de ieri (cum le spune Magda Ursache, şi ea „încondeiată” în memoriile autorului) oferă imaginea unui spaţiu cultural contestat vehement de unii (caracuda, de obicei); Mircea Radu Iacoban demontează tot felul de făcături gazetăreşti în legătură cu biografia lui Eminescu şi ia drept ţinte ale ironiei sale demolatoare pe Costi Rogozanu, Călin Cernăianu, Nicolae Georgescu, dar şi proiectul „Mari români” de la TVR, despre care ne-am amuzat cu toţii la vremea lui (nefericită). Nu scapă de furia amuzată a autorului nici hackerii de azi care i-au virusat calculatorul, punându-i în pericol cartea, gata să dispară în neantul de dinainte de descoperirea tastaturii şi ecranului magic: „Calculatorul meu e virusat. Villon ura de moarte crâşmarii care toarnă apă-n vin. Eu, reprezentant al veacului XXI, i-aş strânge de gât pe şmecherii care vâră tot soiul de porcării în nevinovatele calculatoare ale simplilor cetăţeni, dar mai întâi i-aş băga cu degetele în priză şi i-aş pune să înghită grămăjoara de şurubele, cu şurubelniţa în cruce cu tot!”.

(Ioan Holban, Evenimentul)

Cartea-şperaclu de la Editura Junimea

O mărturisire făcută într-unul din incisivele texte din volumul Printre cărţi explică o opţiune de lectură, dar şi apelul la anume specii epice: „Literatura de ficţiune continuă să piardă teren în favoarea prozei-document: dacă am de ales între un roman şi o relatare întemeiată pe probe de arhive, mai ales ale Securităţii, prefer cartea-document. Prea multe nu ştim despre «vremea aceea» şi, până la plusul de cunoaştere nuanţată şi rafinată, apanaj al ficţiunii, rămâne să astupăm găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa noastră suverană”: aceasta e ceea ce francezul numeşte la qualité maîtresse a publicisticii şi prozei lui Mircea Radu Iacoban de după 1990: să astupe „găurile-hău din care se înfiripă ignoranţa” multora, ignoranţa vinovată a acelora care ştiu dar nu vor să spună sau, mai grav, falsifică adevărul de pe poziţia unor iacobini demagogi, dar şi ignoranţa mai tinerilor, a acelora care chiar nu ştiu ce şi cum va fi fost înainte de a se fi născut. Căutând tot ce e semnificativ spre aducere-aminte din Iaşul cultural al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, Mircea Radu Iacoban povesteşte cu umor şi o ironie caldă, cordială, adesea implicat sentimental, tot timpul, însă, cu voluptatea celui care (re)descoperă oameni, locuri, lucruri, evenimente uitate prin maldărul de hârtii vechi: plăcerea nedisimulată a povestirii, forţa de sugestie a amintirii şi formularea fericită ieşită din condeiul aprig al publicistului dau farmec evocărilor şi incursiunilor în memoria culturală a Iaşului. Iată cîteva „puneri la punct” pentru ignoranţa (ne)vinovată de azi. Relatând, de pildă, împrejurările înfiinţării Editurii „Junimea”, pe care a „moşit-o” în decembrie 1969, Mircea Radu Iacoban îşi aduce aminte despre cartea-şperaclu a lui Lesnea: „Într-o perioadă în care se spera într-o anume deschidere şi păreau a se arăta semne ale unei destinderi în plan cultural, intelectualitatea ieşeană a grăbit înfiinţarea unei edituri printr-un… fals. Casa de creaţie populară a scos de sub teasc un volum de poezie semnat George Lesnea, şi inscripţionat cu sigla unei case de presă inexistente: «Junimea»”. Începutul editurii ieşene stă însă sub semnul istoriei şi culturii: primul titlu apărut a fost „Spiritul critic în cultura românească” de G. Ibrăileanu.

Mulţime de „amănunte” care dau contur unei întregi epoci se află în Printre cărţi, recentul volum al lui Mircea Radu Iacoban. Povestea Cronicii de la Arbore, descrierea sistemului cenzurii şi modurile de a-l păcăli pentru ca să apară, totuşi, cărţile „cu probleme” (Jurnalul lui Traian Chelariu, Clar de inimă, Măreţia frigului şi Epica magna de Nichita Stănescu, Steaua de vineri a lui Grigore Vieru: aceasta din urmă, primul volum cu litere latine al unui poet basarabean, a fost inclusă, în planul editorial, între nişte cărţi S.F.), mulţime de întâmplări cu „cărţari” de ieri (cum le spune Magda Ursache, şi ea „încondeiată” în memoriile autorului) oferă imaginea unui spaţiu cultural contestat vehement de unii (caracuda, de obicei); Mircea Radu Iacoban demontează tot felul de făcături gazetăreşti în legătură cu biografia lui Eminescu şi ia drept ţinte ale ironiei sale demolatoare pe Costi Rogozanu, Călin Cernăianu, Nicolae Georgescu, dar şi proiectul „Mari români” de la TVR, despre care ne-am amuzat cu toţii la vremea lui (nefericită). Nu scapă de furia amuzată a autorului nici hackerii de azi care i-au virusat calculatorul, punându-i în pericol cartea, gata să dispară în neantul de dinainte de descoperirea tastaturii şi ecranului magic: „Calculatorul meu e virusat. Villon ura de moarte crâşmarii care toarnă apă-n vin. Eu, reprezentant al veacului XXI, i-aş strânge de gât pe şmecherii care vâră tot soiul de porcării în nevinovatele calculatoare ale simplilor cetăţeni, dar mai întâi i-aş băga cu degetele în priză şi i-aş pune să înghită grămăjoara de şurubele, cu şurubelniţa în cruce cu tot!”.

(Ioan Holban, Evenimentul)