Autorul „Comediei umane” identifică, printre multe altele, formula atât de râvnită a puterii, a succesului: P=R+T, adică puterea înseamnă răbdare plus timp; cu alte cuvinte, perseverență, continuitate, consecvență, rezistență, coerență, insistență etc. „Prin subteranele dostoievskiene”, la care Ion Fercu recunoaște că a lucrat circa 15 ani, impresionează tocmai prin fanatismul de neclintit, prin perseverența „diabolică”, prin febrilitatea căutărilor, lucrarea fiind un demers impresionant și paradoxal într-o lume a precarității, a deriziunii, a superficialității. Cine crede că epoca ascezei prin cuvânt și întru cuvânt a apus se înșală amarnic. O dovedește impresionantul exercițiu de decriptare, de decodificare hermeneutică, această veritabilă arheologie a spiritului ce sapă adânc multiplele straturi, prefirând cu grijă colbul depunerilor timpului și uitării. O muncă tenace și răbdătoare de excavare, de exploatare a zăcămintelor pe care stăm și pe care nu le bănuim, care oricând poate scoate la iveală „un scarabeu de aur, un artefact, un crucifix”. De m-ar fi întrebat ce motto s-ar fi potrivit acestei întreprinderi, i-aș fi sugerat memorabilele versuri ale lui Lucian Blaga: „Sapă, frate, sapă, sapă/ Până când vei da de apă!/ Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă!”… Fără nicio îndoială, cartea este un succes prin ambiții, proporții, împliniri.

Lumea este a celor cu voință puternică, spunea Nietzsche, și autorul recunoaște că ar fi vorba de un travaliu spiritual ce se întinde cu mult peste un deceniu, cam jumătate din viața activă, pe deplin matură a fiecăruia dintre noi. Astfel, ne putem face o idee despre ce înseamnă să fii confiscat de o cauză, să fii capturat de un țel, de un proiect, ce înseamnă un decalog al preocupărilor focalizate pe un obiectiv urmărit cu sfințenie, cu obstinație. Deși apărute la mari intervale de timp și având, de cele mai multe ori, o tematică de sine stătătoare, eseurile se integrează fericit în impresionanta polifonie, produs al unei pasiuni înrobitoare, mistuitoare, al unor afinități organice, deși de foarte multe ori impresia care se degajă este că Dostoievski servește mai mult ca pre-text pentru devoalarea unor convingeri îndelung distilate și sedimentate, după o viață de om în preajma marilor idei filosofice, artistice, psihologice etc. Text, pre-text, intertext, context și, evident, foarte mult meta-text, toate menite să clarifice, să lumineze, să limpezească. Diversitatea și complexitatea sunt copleșitoare și încântătoare: teorii, concepții, paradigme de gândire care se învecinează, comunică – amical sau conflictual –, care coexistă sau se succedă, spre delectarea „publicului spectator”.

În această aventură inițiatică, autorul imploră și apoi târăște, împinge, brâncește cititorul mai prudent, mai fricos, mai cuminte, în labirintul subteranelor dostoievskiene. Lectorul intră cu inima strânsă și simte un curent rece, de adâncime pe șira spinării, dar iese, răsuflă ușurat și simte mult mai puternică, mult mai vie lumina zilei. Extrem de inspirat, de fericit, de sugestiv se dovedește a fi titlul ales: „Prin subteranele dostoievskiene”!… El sugerează fascinația tenebrelor, a misterului, a labirintului care poate duce oriunde sau nicăieri, a căutărilor, neliniștilor și a speranței de a izbândi și de a ieși, în final, la lumină. Probabil autorul și-a propus, aidoma lui Eminescu, să facă sufletul leneș, filistin, să tremure, să se cutremure: „Să fac, o, lector, ca din nou să tremuri!”

În lumea asta, spunea Umberto Eco, „totul are legătură cu orice”. Conexiunile există, trebuie să le găsești. Și le găsești dacă le cauți. Evenimentele interconectate, chiar dacă n-au, în aparență, nicio legătură, capătă o nouă semnificație din perspectiva unei abordări sintetizatoare și a unor sisteme de referință noi, inedite. Puterea sincretismului, e de părere autorul menționat, este infinită. Înțelepciunea autentică înseamnă „punere laolaltă”, aruncarea de punți peste prăpăstii, adesea de neimaginat, între autori, concepții, epoci etc. De pildă, mesianismul poate face din Marx un „rabin” pentru care poporul ales cedează locul proletariatului mondial, iar Împărăția Cerurilor, comunismului ce predică abolirea inegalității, a proprietății, realizarea justiției sociale la „judecata de apoi” a exproprierii expropriatorilor. De asemenea, pe urmele lui Crainic – marea slăbiciune a lui Ion Fercu, acum și a noastră –, se pot arunca punți între religia milei, compasiunii și iubirii creștine și doctrina rousseau-istă a bunătății umane în starea originară a „paradisului pierdut”.

Enciclopedie de factură modernă, alcătuită din circa 100 de eseuri, arborescență intelectuală impresionantă, „Prin subteranele dostoievskiene” probează, cu asupra de măsură, cultura filosofică, estetică, literară, talentul prozatorului, ușurința și spontaneitatea omului de presă, îndelungata ucenicie în slujba ideii și a cuvântului scris care rămâne și prin care dăm seama de trecerea noastră prin vremi. Limbajul este al unui erudit „uns cu toate alifiile”, cum se zice, spirit suplu, flexibil, capabil să se plieze pe specificul operei și al fiecărui autor. Polivalent, polifonic, cântă foarte bine la toate instrumentele. Utilizarea, din considerente de oportunitate și eficiență, a disciplinelor conexe asigură o mai bună înțelegere și iluminare, atât de necesare străbaterii cu succes a nesfârșitelor „subterane”, care se ramifică derutant, de nu mai știe omul unde ajunge și ce „monștri” populează această lume bizară, halucinantă.

Într-o subcultură a interjecțiilor, a urletelor, a șuierăturilor, într-o subcultură în care obscenitatea e unica sursă de umor cultivată și recognoscibilă, irumpe luminos, de pildă, teoria „dublului”, o vastă și rodnică incursiune în istoria gândirii filosofice, estetice, psihanaliste, având ca punct de plecare structura bipolară – demonică și angelică – a unor personaje dostoievskiene, ajungându-se la motivul umbrei, al oglinzii, al scindării conștiinței morale, la teroarea exercitată asupra Sinelui de către Supraeu, proprie psihanalizei freudiene. Fidelitatea, acribia, departe de a fi o generozitate păguboasă, reprezintă o investiție aducătoare de „profit”; Ion Fercu nu mai este același cu cel pornit, în urmă cu ani buni, pe acest drum fără sfârșit și fără întoarcere.

Depășind orice previziuni, depășind orice așteptări, „Prin subteranele dostoievskiene” reprezintă o creație romanescă în care paroxismul trăirilor, proprii unor personaje ce nu viețuiesc, ci pur și simplu ard, se mistuie, contaminează și pe eroul acestei epopei care, după atâtea aventuri „cu pajuri și cu zmei”, ajunge cu bine în Ithaca buhușeană cea de toate zilele. Nimeni și nimic nu scapă: „Iov, Aleoșa, Ivan și ispita”, „Dostoievski, Freud și Eminescu”, „Profetul, sacerdotul și vagabondul” etc. Singura absență notabilă și regretabilă ar fi: „Dostoievski, profetul și ardelenii!” Veritabil compendiu, cartea reprezintă un periplu prin universul ideatic, în ceea ce are el mai reprezentativ, doldora de îndoieli, in(certitudini), sfâșieri, atașamente. Toate sunt pilitura de fier care se structurează, grabnic, în funcție de cei doi poli ai gândirii și ai sensibilității dostoievskiene.

Fire pasională și pasionantă, Ion Fercu, „rănit de Dostoievski”, poate fi suspectat, cu justificată îndreptățire, de prea multă adorație, transformându-i acestuia, nu de puține ori, slăbiciunile în virtuți ca orice îndrăgostit, orbit, fascinat de persoana iubită. E nevoie de foarte multă dragoste creștină pentru a ierta aceste fragmente de umor negru din „Jurnalul unui scriitor”, ce și-ar găsi locul, mai degrabă, în paginile lui Giovanni Papini din „Gog”: „Războiul va împrospăta aerul sufocant pe care îl respirăm, în decăderea morală și marasmul nostru spiritual”… Și asta pentru că „o pace îndelungată generează cruzime, lașitate, egoism grosolan și, mai ales, stagnare intelectuală”, încât, nici mai mult, nici mai puțin, „pacea este atât de rea, încât devine chiar imoral să o susții”. De aici întrebarea retorică: „E cineva descurajat în timpul războiului?!… Dimpotrivă, toți au moralul ridicat, nu există urme de apatie și plictiseală”. Apoi nu trebuie să ignorăm că „după ce se termină războiul, ce mult le place oamenilor să-și depene amintirile legate de el!”… Și nu cumva „să-i credeți pe cei care, în timpul războiului, își spun: Ce nenorocire! Ce vreme am ajuns să trăim!… Astfel de lucruri se spun doar așa, de ochii lumii”… Într-adevăr, în timpul războiului nu există „urme de apatie și de plictiseală”. La arme deci, cu cântec și flori!…

Dar ce are a face! Fundamentale în viață sunt întâlnirile memorabile. Ele produc rupturi existențiale, schimbă destine, modifică traiectorii. Ele aduc un nou certificat de naștere, o nouă identitate, o inserție într-un alt univers existențial. Ce impresionează cel mai mult la Ion Fercu este curajul „nebun” de a se descotorosi de complexul provincialismului, de angajare într-o aventură riscantă: un salt mortal fără plasă. El intră în ringul marilor confruntări de idei și luptă, de la egal la egal, cu greii „boxului” profesionist. Și asta fără a alerga prin ring, fără a-i tremura picioarele, fără a evita clinciurile. Succesul lui este pilduitor: ne îndeamnă pe noi, fricoșii, să trăim periculos, pe noi care tânjim după sacrificiul altora, spre izbăvirea noastră. De aici culpabilitatea dureroasă pentru risipirea inconștientă și surâzătoare a timpului ce ne-a fost dat.

„Să treci peste”, își zice Raskolnikov, să fii un Napoleon, un învingător pentru că, nu-i așa, în ranița fiecărui soldat așteaptă, răbdător, un baston de mareșal. Probabil acest îndemn a fost urmat de autorul „subteranelor dostoievskiene”. El dovedește că dacă există un zid, nu trebuie să te împaci cu el. E nevoie de sfidare, îndrăzneală, căutare, întrebări și neliniști, revoltă, risc, neodihnă, insomnii. E nevoie de neacceptarea, eroică, a limitelor, a hotarelor, a interdicțiilor. Fie vorba între noi, autorul a comis o mare imprudență când a menționat că a lucrat 15 ani la această carte! Ar fi trebuit să menționeze că a lucrat – ca și mentorul său – câteva luni, că totul ar fi rodul unei elaborări febrile, presat fiind de necruțătoarele, de nemiloasele termene contractuale impuse de colectivul de redacție al Revistei „Ateneu”. Efectul ar fi fost, cu adevărat, devastator. N-ar fi fost de ici, de colo să parcurgi în câteva luni impresionanta bibliografie „selectivă” care enumeră 14 (!) pagini, cu indice de nume, cu tot tacâmul unui banchet al spiritului de pomină, cum se zice…

Cartea aduce un serviciu de mare preț literaturii române, unor reviste uitate de timp și de lume, unor personalități puțin cunoscute și recunoscute, din păcate. Simpatia nedisimulată se îndreaptă către colaboratorii și mentorii „Gândirii”: Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru ș.a. Eseurile destinate acestei reviste și colaboratorilor ei enumeră nu mai puțin de 100 de pagini. Totul nuanțat, subtil, cu prudență și moderație. Cine ar fi bănuit că Cezar Petrescu poate prezenta atât de inspirat și emoționant universul afectiv al creației dotoievskiene: „un pachet de nervi […] unde suferința a scurmat tăios ca o gheară… A străbate opera sa până la capăt înseamnă un lung pelerinaj de-a lungul sălilor de spital, de ospiciu și de închisoare… E o călătorie funebră și întunecată, o coborâre într-un iad omenesc, din care lectorul nu mai poate ridica spre lumină ochii limpezi de altădată”. Cu nimic mai prejos, Pamfil Șeicaru: „Pentru rătăcitorii obosiți prin deșertul unei arte fără mistuitoare adâncimi umane, arta rusească se înfățișează ca o nouă revelație a vieții, a infinitului, a lui Dumnezeu…” Evident, lui Crainic îi revine partea leului. Pentru mentorul „Gândirii”, Dostoievski a fost obsesia vieții. Să ții un curs despre Dostoievski la Facultatea de Teologie a Universității din București nu-i de ici, de colo, chiar dacă Dostoievski „prezintă ortodoxia în hainele de gală ale literaturii”. Mai spune marele profesor: „Pe dunga limitei extreme a existenței, capetele apar sau strâmbate în caricatură de rânjetul sinistru al lui Belzebut, sau nimbate de aureola sfinților”. Fără comentarii!…

Dramatismul halucinant al romanelor lui Dostoievski se dovedește a fi de o tulburătoare actualitate, când avem de-a face cu o lume confuză, nesigură, zbuciumată, în falimentul ei agonic, al întunecării oricărui orizont și al unei negre disperări, al unei negre descumpăniri. Realismul „fantastic” al marelui romancier numai fantastic nu poate fi când își găsește, din ne(fericire), corespondentul ontologic și social. Din această perspectivă, sugerăm autorului ca la a doua ediție să dezvolte, peste margini, eseul „Lumea s-a umplut de eroi evadați din cărțile lui Dostoievski”. Să întârzie în acest spațiu devastat și gol, devastat de neliniști, incertitudini, un abis, un gol al sufletului în care te prăbușești și din care nu mai ieși în veci. Orice asemănare cu realitatea românească este (ne)întâmplătoare. Și când mă gândesc că ava Evagrie Ponticul, cel care a trăit în deșertul Egiptului în secolul al IV-lea, enumera printre păcatele capitale întristarea, lehamitea, mânia, mă cuprinde disperarea, pe care nu știu unde s-o trec: la păcatele capitale, la cele de moarte, sau la cele strigătoare la cer?

Și totuși, lupta către înălțimi este de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Nu e nevoie de prea mult efort să ni-l închipuim pe Sisif fericit. Lăsăm autorul să înfigă, adânc, steagul biruinței pe creasta acestui pisc, să privească cu satisfacție depărtările și-i dorim ca, privind în jos și în jur, să nu-l copleșească senzația de gol, de vertij, de definitiv. Victoria lui este dătătoare de speranță pentru noi toți, înfrânți și obidiți, o geană de lumină către un tărâm al făgăduinței și al întemeierii. Câtă vreme, spune starețul Zosima, cel „beat de Dumnezeu”, sufletul omenesc mai păstrează puteri încă proaspete de iubire, mântuirea este posibilă. Când este sleit de-a binelea, a intrat pe poarta deznădejdii definitive… Nu!… Nu încă!

Ion Dinvale

(„Ateneu”, Bacău, februarie 2019)