Există volume de poeme care impun o lectură ab ovo usque ad mala pentru a le fi înțeleasă ,,construcția” cu tot cu finisaje si ajustări. Citindu-le aleatoriu, riști să le strici eșafodajul. În acest „cercˮ își găsește locul cartea Mușcătura fluturelui japonez de Cornelius Drăgan, publicată la Editura Junimea, Iași, 2016. Extrapolând un principiu al lui Boris Tomașevski referitor la cuvânt ca entitate separată, ca centru al unei reprezentări, al unui anume element, al ideii cuprinse în vorbire, fiecare poezie a lui Cornelius Dragan poate fi percepută ca entitate așezată la locul potrivit cu precizia unei minți analitice, care și-a ales atent reperele. Așadar, cele patru părți ale volumului ce contribuie la exhibarea asumată și voluntară a conținutului sufletesc nu reprezintă altceva decât crescendoul unei voci care inițial bântuie ființa și o înveninează, abia apoi îi depășește granițele. Subcapitolele Acustic (peretele interior), Acustic (peretele exterior), Mușcătura fluturelui japonez, Dual sunt, de fapt, ,,treptele” cărora ar fi imposibil să li se schimbe ordinea din componența volumului, deoarece înțelegerea sinelui parcurge traiectul dinspre „înăuntruˮ către „în afarăˮ.
Cornelius Drăgan nu uzează de aluzii stilistice sau literare, ci își limitează ,,abuzul” săpând în moleculele propriei ființe, dând la o parte voalul disimulării sau al orgoliului de a nu se divulga prin poezie („mi-am făcut cerc/ să mă aud/ să mă simt/ să mă pipăi pe trup/ mi-am făcut cercuri/ concentrice/ mai mici/ mai mari/ deasupra buricului/ deasupra inimii/ deasupra pieptului/ mi-am făcut cerc/ să respire oameni buni/ oameni buniˮ – mi-am făcut cerc). Nu este necesar ca lectura să fie parcursă într-un mod milimetric pentru a se vedea cu limpiditate că volumul Mușcatura fluturelui japonez este fără dubii o lecție a regăsirii limbajului sentimentelor și o demonstrație că poezia bună n-are cum să fie învățată, insuflată, imitată, ci doar simțită și ,,spusăˮ.
Iubirea este constanta întregului volum și transpare fie sugerată (,,când spun că mă jertfesc/ pentru tine/ nu mint, ochii prinși în cearcăne/ încearcă să leviteze/ spre inima ta/ receˮ–
vinișoare pe mâini), fie rememorată în tonuri amare de neîmplinire („mă dor/ crâncen tâmplele iubirii/ de parcă aș naște/ mă silesc să adorm/ poate uit/ poate o uit/ stau așa fără/ suflare transpirat/ cu ochii mari/ încercănați/ prinși în/ dragostea ta/ tu cea care m-ai/ doborât/ tu cea care ai vrut/ să mă ai/ m-ai avut!/ tu care mi-ai sfredelit/ tâmplele iubirii mele/ cu ce am/ rămas? – lângă ea mă aștern) sau în ultimă instanță abandonată ca mod de apărare (,,fac pact cu sinele/ nu voi mai iubi/ dezvăț vrăjitorie/ lumânări arse/ pe pământul aproape albastru/ creionez chipul tău/ cu degetul frântˮ – crupa calului negru). Dar iubirea ca motiv al restabilirii cu eul nu se manifestă în poezia lui Cornelius Drăgan doar sub eros, ci și sub alte semnificații: philia (,,ea era acolo/ pe un triunghi de pietre cu iarbă/ cu mâinile mici/ se îmbrățișa/ nu am făcut nimic altceva decât/ să intru în triunghi – / nu vă mint/ atât am făcut/ m-a luat în brațe/ ochii ei au început/ să înflorească lacrimi/ eu plângeam strâns/ că așa sunt eu prost/ ea plângea/ de singurătate/ de neiubire/ de nefamile/ de soartă/ eram strânși/ în triunghiul din centrul orașului/ o statuie din/ trupuri umaneˮ – Făină Rea e o parte din mine) sau storge manifestată prin atașamentul puternic al lui Flavius (copilul căruia îi este dedicat volumul) ce influențează deciziile tatălui ,,conștient inima/ creierii/ atunci am/ strâns din ochi/ fixând strada drept/ să nu mă împiedic/ lumina cădea de sus/ de parcă aș fi fost/ la teatru – / o dramă scurtă de provincie eu cred că plec am zis cu/ puțina salivă din gură/ singur stingher/ secționat/ Flavius m-a tras de mână/ înapoi și nu-mi mai/ dădea drumul/ˮ – eu cred că plec așa) și afecțiunea pentru fiu (,,vara asta o să fie fierbinte/ îmi spun/ ochii fiului meu/ îmi deschid calea spre/ casa – am sâni moi).
Eul poetic se situează în decor și creează deliberat un traseu anamnetic uneori surmontându-l prin adagii care par să-i surdinizeze durerea („liberté un cuvânt greu/ de care mă legˮ – am un brat); „sunt singur, oamenii pleacă/ unul câte unul/ cea mai grea bătălie – / inamicul nevăzut/ moartea o cale de/ scăpare ușoarăˮ – timp de rămas bun). În discursul său, poetul nu apelează la eufemisme atunci când se așază pe masa de disecție: „sunt un prost/ sensibil/ ce plânge/… sunt un prost/ pentru că empatizezˮ – (Făină Rea e o parte din mine); mai mult decât atât, privindu-se din afara își dă posibilitatea de a se obiectiva și permisiunea de a se privi ca poet la modul dezirabil: să analizăm situația/ ac cu ac/ fir cu fir/ cifră cu cifră/ trag un fum în piept/ și scuip cuvinte de genu/ cândva voi fi poet/ și voi scrie despre rahatu’ asta/ si ma voi elibera/ deși nici eu nu cred ce spunˮ – (chiștoc după chiștoc).
Venind din subconștient sau mai degrabă din supraconștient, versurile lui Cornelius Dragan caută să reabiliteze relația eului cu propriile trăiri. Densă și dureroasă, cu trasari punctiforme, fără subtilități, scrisă aproape ca un calcul matematic ,,spovedaniaˮ Mușcătura fluturelui japonez creează impresia că singura cale de ieșire este justificarea în recul: „cândva am fost un domn/ cu papion la gât/ și o curtam/ cândva am zis/ dar nu acum/ azi sunt la Phoenix/ cu toți bețivanii/ dezleg cuvintele lor încrucișate/ ieșite printre dinții îngălbeniți/ de bere & țigări/ din pielea roșiatic ridată/ din porii lor obosiți/ de atâtea căutăriˮ – (linia zidului). Trăirile personale trec permanent prin filtrul gândirii și la fel ca într-o teorie spusă undeva de Carlos Bousoño, poezia devine o contemplare a unui conținut psihic ce dă importanță în primul rând gândirii, ca abia apoi să fie pătrunsă de senzorialitate și afectivitate: ,,singur, stingher/ zilele în care ieri eram/ zile pline/ ce a fost ce va mai fi/ azi pianul sună în gol/ m-am trezit/ în același pat învelit/ cu tine totuși tu/ erai absentă/ am încercat să te sărut/ mi-ai spus scurt/ nu e momentul/ de ce am insistat ca/ un adolescent rebel/ că nu simt asta/ mi-ai răspuns simplu/ tăios ca o lamă de oțel/ care secționeazăˮ – (eu cred că plec așa).
Volumul Mușcătura fluturelui japonez transmite un mesaj limpede: scrisul are rol curativ și, deși paradoxal, controlul și depășirea situațiilor tragice vine prin a vorbi despre ele, a le afișa și a le striga pe nume. Astfel, poezia îmbracă forma unui act de justiție față de ființa care o scrie, dar mai ales contribuie la achitarea față de rău, absurd sau ilogic.
Cu siguranță, dragostea e ,,cârjaˮ de care are nevoie Cornelius Drăgan pentru a supraviețui; o spune ab initio într-un text rotund care nu cere titlu ( vara asta/ port tricou negru/ pe el voi scrie/ cu litere albe/ Cornelius/ e/ sensibil/ și moare/ dacă nu e/ iubit.
Fără ,,zorzoaneˮ, volumul de debut al lui Cornelius Dragan, Mușcătura fluturelui japonez are o nuditate care e placută în sine. Nu mizează pe artificii estetice, dar profită din plin de vizual în măsura în care poeziile sunt ca niște scene în care aforismul își are locul binemeritat.
Mușcătura fluturelui japonez este una dintre cărțile pe care aș fi ales s-o cumpăr doar dechizând-o și citind câteva versuri. Aș fi ales-o pentru că e câtuși de departe confortabilă ca fond, dar mai ales pentru curajul lui Cornelius Drăgan de a se așeza sub microscopul sincerității cu sine – o cale sigură de a se găsi și regăsi fără mușamalizări, fără menajamente, conștient fiind că dacă arta cere jertfă, identitatea derivă din cicatrice. Am deplina certitudine că în parcursul artistic al lui Cornelius Drăgan, volumul cu care a debutat nu reprezintă altceva decât o promisiune că poezia mare va fi ușor recognoscibilă în ceea ce-l privește și de aici înainte.
Mihaela Stanciu
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.