Este aproape incredibil că mai există azi poeți (poetese) care să se revendice satului (satului ardelenesc de data aceasta) cu atâta emoție și sensibilitate evocatoare cum face Ileana Urcan în volumul Închisoarea de crini (Editura Junimea, Iași, 2019, Colecția „Cuvinte migratoare”). Tandră și plină de candoare, Ileana Urcan aduce în poezie imaginea unui sat edulcorat, văzut prin prisma propriei biografii, fremătând de o viață tihnită, cel puțin în aparență, reconstituind astfel o lume, să-i zicem tradițională, ce se stinge încet-încet sub imperativele modernizării, nu neapărat a orașului tentacular, cum se spunea odinioară (în viziunea sămănătoriștilor, mai ales), ci a unor alte dimensionalități existențiale pe care se așază, într-o vădită tendință de disoluție. E satul copilăriei (încă) a generațiilor ajunse la deplina conștiință a maturității lor, împlinită în perimetrul orașelor standardizate, de ieri ca și de azi („Amiază de iunie. Orașul amorțit. / Case de secol XVIII, cu arhitecturi greoaie” – Vară), în care își trăiesc, prinse în noi îndeletniciri, activitatea de zi cu zi. Nu e, totuși, nimic idilic în poezia aceasta. E doar o nesfârșită me­lancolie, cu care se recompune pe sine în ambianța familiei, a gospodăriei, a peisajului natural, cu vite la păscut, cu miresmele câmpurilor și cu îndeletni­cirile casnice („zi și noapte zbârnăiau suveicile / lovea spada / precum ma­reele țărmul” – Poveste), elemente de trai rustic, ce par azi exotice cuvinte I denumind ceva parcă dintr-o altă lume. m Nu e satul cu anecdotica zglobie, ponturoasă, cum era odinioară la Coșbuc, nu e nici satul îndurerat, dramatic, cu înstrăinări revoltate, cum îl aflăm la Goga, nici acela pateric smerit în rugăciune, cum îl evoca Ioan Alexandru. E pur și simplu satul domestic, dacă se poate spune așa, acela în care fiecare obiect ambiant închide în istoria ființei sale o memorie ancestrală („o, amintirile, împătu­rite cu grijă, printre hainele frumos puse la păstrare, să nu se șifoneze, să nu se deșire, precum foile-ngăbenite, mirosind a ramuri de nuc. Decorațiile bunicului, din primul și al doilea război. Diplomele de împroprietărire cu pământ. Rochia de mireasă a mamei, rochii de fată; șosetuțe și o hăinuță tricotată, de prunc; în podul casei te urcai cu scara, de pe târnaț” – Lada de zestre).

Discursul e narativ, mai ales în primele cicluri ale volumului, unde este resuscitat aproape uitatul poem în proză. Enumerări de obiecte și fapte, descrierea portretelor părinților („Ca un fluture vântul verii tremură pe buzele mamei. își șterge de sudoare fruntea, cu dosul brațului gol care iese din bluza albă cu flori. Subțioara ei miroase a lapte cald și a mătasea-porumbului” – Time over); („tatăl meu a purtat cămeșoaie lungă și izmene albe / de in sau de cânepă, după anotimp, / și umbla desculț” – Identitate), ea însăși compunându-și portretul ca un profil după na­tură: „Mă simt / ca o zăpadă proaspătă / pe care n-a lăsat nimeni și nimic / nicio umbră, / pe care vântul / o poate risipi / în­tr-o clipă” (Ninge). Sau, încă și mai pronunțat rustică, aproape o măr­turisire de credință: „Sunt o femeie care / slujesc în poarta amintirii, / de când mă știu. / Simbria mea e mică, / sărmană sunt, / deși mă zbat întruna, / ca ziua cea de mâine mai bine s-o apuc. / Trecutul mă înșfacă mereu cu nerăbda­re / și coșul mi-1 răstoarnă. / Desculță umblu-adesea prin ale pajiștilor zile, / mi-s tălpile-nroșite de pietre și scaieți. / Păzesc cirezi de vite, / mân oile spre munte, / ascult visul licornei / și capu-i feciorelnic / pe-ierburile-albastre îl alint. / Din preacerescul Arbor al Neputinței mele, / îngrop gingașe poame în vasul cu absint” (Floarea de nalbă).

Trecerea într-un peisaj citadin, locuind în austeritatea orașului, o frisonează și decantarea senti­mentelor însingurării (nu neapărat ale înstrăinării) îi marchează perspectiva receptării ambientului, în care se simte copleșită de aceeași nostalgie (angoasă?) re-memoratoare a naturii, în simplitatea ei nealterată: „La fereastră,/ ochii înfometați ai nopții/ căutând culcuș cald/ unde să adaste până în zori.// Aș lăsa-o/ dacă fe­reastra/ n-ar fi oglinda subțire-a pădurii-nghețate/ care să ne despartă.// Mă ghemuiesc înfrigurată în pat/ dar zdrențele abia însăilate ale gândurilor, / inconsistența moale-a speranțelor / nu-mi țin de cald / și nu pot să dorm. // Stele mari / se hlizesc / înspre mine. / Cineva țipă, cineva plânge, / glasuri din urbe / de-a valma se sfâșie” (Noapte de vânzare).

Există în toate trăirile profunde ale clipelor de viață o nostalgică reverie, dacă se poate spune așa, mai ales atunci când totul se filtrează printr-un afectiv răscolit de implacabile distanțări față de persoana iubită: „Tu / te lași înfășurat / în giulgiul străveziu al fiecărei zile, / (cunosc și eu țesătura aceea, mai subtilă decât pânza de păianjen, / mai rafinată decât firul de mătase). / Uneori plutești în vânt, / ca iarba de iunie / pe sub crugul înflorit al anului, / scuturând în zare puținul polen ce ne-a legat. / Aici / strâng la piept cămașa ta albastră mirosind a sânziene. / Alteori te adâncești într-o umbră cântătoare, strecurată abil / într-o scoică a întunericului. / Cel mai tare mă tem / când alcătuirea subțire a trupului tău curge pe un râu tăcut, / pe furiș, înspre Nord. / Stau pe țărm. Te privesc. Mă agit. / Dau din mâini stângaci și prostește, vâslind prin aer fără folos, / precum pescărușul știut. Casc gura cât pot de mare, / dar țipătul lui Munch se rostogolește prin aer / ca un ziar mototolit și mi se lipește de față” (Joc 2).

Introducerea unor trimiteri culturale (să zicem) de nume celebre, străine, ca și a unor titluri sau chiar versuri întregi într-o altă limbă (engleză), în frazarea poemelor, aduce a frondă livrescă, ce mi se pare (totuși) forțată în ambianța acestei ruralități calme din care își extrage lirismul pur, sau, poate, e tocmai dorința poetei de a violenta lumea trecutului bucolic ce o marchează. E o răzvrătire? Puțin probabil. în orice caz, poemele sale, în general, au farmecul unor arome fruste, vegetale: „Au înflorit grădinile cerului și Limonariul a-nverzit / oh, vântul aduce boarea lor până la mine./ Ori poate sunt miresmele îngerilor / care strâng fânul din Pășunile Raiului” (Țara de iasomie).

Constantin CUBLEȘAN

(„Nord literar”, nr. 7-8, 2020)