„Experienţa poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, […] cea mai înaltă evaziune spre propriul adevăr, spre propria-i autenticitate. în adevăr, ce evaziune pur raţională, pur silogistică se ridică până la culminaţia spirituală unde are loc – prin viziune şi impuls transcendental – zborul lui Hyperion spre Absolut sau Deschisul hölderlinian?”

Sunt câteva dintre cuvintele şlefuite care strălucesc diamantin în paginile unei cărţi de excepţie – Ars Poetica, semnată de George Popa – şi reprezintă credo-ul de o viaţă al autorului, poet şi filosof ieşean, neobosit căutător de sensuri şi semnificaţii şi ales oaspete al luminii.

Poezia, ca a treia stare, în care actul poetic depăşeşte sincopa ontică iniţială producând un „fin dezastru”, este pentru autor starea culminativă spirituală ce deschide calea intuiţiei poetice şi a beatitudinii, a eului eliberat de orice servitute. Preocupat de imperceptibilul proces al creaţiei, poetul G. Popa descrie (în capitolul Fenomenologia creaţiei poetice) me­canismul dicteului pe care-l consideră „epifania unei voci, a unei insuflări”, o anticipare a altei lumi. Mărturiile în favoarea dicteului se constituie într-o atentă analiză ce parcurge epocile, începând cu presocraticii, cu iluminarea Maestrului Interior al lui Augustin, cu furor-ul ciceronian, cu mâna nevăzută a lui Rumi şi ajungând până la misteriosul fulger al inspiraţiei descris de Nietzsche sau la daimonul rilkelian.

Natura transmundană a poetului este, apoi, tălmăcită prin prisma ochiului transcendental, indispensabil trecerii spre dincolo. Autorul ne introduce cu dezinvoltură în marea creaţie universală în încercarea de a desprinde esenţa sublimului devoalat prin intuiţie. Creaţia eminesciană (constant domeniu de studiu al autorului) este relevantă aici prin tema arheilor ca matrice ale identităţii spirituale şi ai creativităţii româneşti.

Un important spaţiu este dedicat fenomenologiei receptării poeziei. Cititorul este avertizat asupra celor două apriorisme prin intermediul cărora intuiţia metafizică receptează poezia:   apriorismul înnăscut (care ţine de nevoia de armonie a fiinţei şi, totodată, de nevoia de eliberare de limite) şi apriorismul secundar (ca matrice dobândită prin „amprenta ancestrală a unei specificităţi etnice”, dublată de experienţele existenţiale şi culturale).

Fiecare dintre aceste coordonate conduce spre rafinate nuanţe filosofice şi surprinzătoare concluzii. Aşa cum era de aşteptat, nemuritoarea creaţie eminesciană, al cărui inegalabil hermeneut este autorul, oferă cele mai elocvente exemple, în special pentru a demonstra „eliberarea în spaţiile abisale ale interiorităţii noastre aflată ea însăşi, prin esenţă, în pururea mişcare”.

Zborul hyperionic de la „teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman la transposibilul metafizic” este, pentru cititor, zborul eliberator care explică cel mai clar extraordinara receptivitate a poemului.

Odată descrifrat mecanismul creaţiei, autorul ne propune abordări dintre cele mai inedite: bucuria poeziei, poezie şi absolut, poezie şi hazard, poezie şi ambiguitate, poezie şi absurd, nelinişte şi catharsis. Bucuria vieţii ca şansă existenţială şi cea a creaţiei ca renaştere, realizarea unui model absolut pe plan cosmic, prin imaginaţie şi perfecţiune spirituală sunt profunde teme de meditaţie pentru omul modern, rătăcit în păienjenişul informaţional şi tot mai înstrăinat de sine. Poate, prin cultivarea ambiguităţii, poetul deschide înţelesuri coexistene care transformă timpul poeziei într-un prezent etern. Poezia gânditoare, străbătută de fiorul filosofic, este, în opinia lui George Popa, demiurgică, „întemeietoare de suflete şi de lumi noi pentru cei cu vocaţia zborului”.

Condiţia pare însă a fi „stihia” neliniştii (existenţială – cauzată de moarte şi metafizică – dată de drama cunoaşterii), ilustrată prin revizitarea filosofiei lui Heidegger, a legendelor şi basmelor lumii, a poemelor lui Omar Khayyam şi Hafiz, a liricii lui Leopardi, a operei shakesperiene dar şi a muzicii lui Mozart, Franz Schubert şi Beethoven şi găsirea antidotului în creaţie.

Nu în ultimul rând, autorul analizează conceptul de suferinţă, ca stare filosofică şi precondiţie a creaţiei.

În acest sens, se opreşte la trei creaţii majore ale liricii româneşti: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul, meditând la o fiinţare superioară prin arta ce transcende, cum spunea Oscar Wilde, „anotimpul durerii”.

Preocupat de nietzscheniana „justiţie poetică” care înalţă „omul spre inefabil, neantul spre existenţă, existenţa spre eternul reînceput” autorul crede în autenticitatea poeziei ca normă de vieţuire ideală şi ca normă de înfăptuire. Poetul, ca „justiţiar axiologic al Fiinţei”, are nu numai datoria de a celebra existenţa, ci şi aceea de a o transforma în mod vizionar.

Ars Poetica, excelentă pledoarie a lui George Popa pentru creaţie şi pentru poezie ca „cel mai înalt posibil” al omului, este, mai presus de toate, o carte de înţelepciune, plină de sensuri şi deschizătoare de tulburătoare orizonturi.

O carte care nu se poate „tălmăci” pentru a nu-i atinge filigranul cuvintelor şi absoluta armonie, ci trebuie citită şi recitită pentru a percepe, ex propriis sensibus, forţa sensibilităţii poetice.

Aurora Ciucă

(„Vatra veche”, Târgu Mureş, nr. 1/ 2017)