În basmul lui Oscar Wilde „Privighetoarea și trandafirul”, iubirea neîmpărtășită și trauma respingerii par să ne prezinte, în calitatea noastră de ființe umane, mai gânditori și mai cercebrali. Opusul omului îndrăgostit pare să fie adesea individul preocupat de idei. Dar această delimitare poate fi operată doar în cazul în care ne scapă legăturile de profunzime ale constucției mentale a omului, luat în parte, și cele ale speciei, în toată complexitatea ei.

În 2018, la „Junimea”, a apărut volumul de poeme „Greanga de măr” de Grigore Vieru. Acesta este, după „câteva nesemnificative reașezări ale ediției inițiale”, o reeditare a cărții „Steaua de vineri” apărută acum 40 de ani la aceeași editură. Citind volumul cumva altfel, aplicând o atitudine de revizitare a textelor de atunci, constat că, în poemele lui Grigore Vieru, poezia este un instrument prin care în Eros (a se lua în considerație și anagrama rose – fr.) omul își împlinește necesitatea sa umană de metafizic și transcendental. Și aceste două dimensiuni ale gândirii și ale simțirii umane nu neagă coexistența lui animus cu anima. În acest volum, vechile simboluri medievale ale păsării nopții și ale florii amorului sunt readuse într-o lume a omului recent, a omului dintr-o modernitate sovietică din anii ’60-’70 ai secolului trecut. E omul care gândește iubirea, e îndrăgostitul gânditor.

 

Dragostea noastră trezită în zori de-al păsării cântec

Poetul este o voce care se detașează de datele concrete ale realului, îmbrăcându-le în imagini poetice care, însă nu au funcția de a orna, ci de a le explica altfel. „Există un cuib somnambul”, există „o iarbă/ Minată cu/ Ouă de privighetoare” – iată cronotopul poetic în care sunt „trăite” stările amoroase, dar și cele reflexive.

Pasărea nopții și a iubirilor nocturne este o imagine care revine aproape cu redundanța unui refren în poemele lui Grigore Vieru: „Unde e pasărea/ Trezită în zori/ De șoaptele dragostei noastre?/ Unde e dragostea noastră/ Trezită în zori/ De-al păsării cântec?” Zburătoarele cerului sunt anume acele elemente care conferă dragostei acea dimensiune celestă atât de necesară în poemele vieriene. „Când te întorci,/ Iubire,/ Adu-mi privighetoarea/ Făgăduită” – e iubirea care știe că viața oscilează între „mierea și ghimpii” existenței, între fericire și suferință. „Marie: lemn dulce,/ ramură verde/ în care privighetori/ se iubesc” i se adresează poetul artistei Maria Bieșu. Poezia e o filomelă (echivalent poetic și arhaic pentru privighetoare) și ea. În acest sens, pasărea, iubitoare de melos și frumos, este un element central dintr-o ars poetica vieriană. Cântecul, arta se îmbină cu frumosul, cu esteticul: „În jarul/ Cântecului ei/ Se coace pâinea privighetorii/ Rumena roză”.

 

Poemul-trandafir

Roza lui Paracelsius, simbol al înțelegerii simplului fapt că păcatul a fost imposibilitatea de a conștientiza ce este Paradisul, este a doua șansă de a crea prin Cuvânt ceea ce s-a pierdut prin gîndire. Logosul, ne sugerează Borges, poate crea realitatea, chiar dacă gândul rațional o neagă. „Am rupt acest Trandafir./ De ce?” – exclamă poetul Grigore Vieru. Este întrebarea care ne readuce la ignoranța primului om. Starea paradisiacă e una a liniștii, a tăcerii: „Liniștea ca un sărut,/ Ca un drag trandafir/ Supărat pe mireasma lui”. „Ce-i mai sfânt sub raza milei?/ Roza! Roza nouă-n care/ Pasărea în zorii zilei/ Ouă rouă și dispare!”, astfel, floarea ajunge să fie metonimic legată de cântec, de artă. „Marie:/ roză de aur/ în mâinile patriei!” o numește el pe Maria Bieșu.

 

Privirile de noapte

Critica a insistat mai puțin asupra dimensiunilor erotice ale poeziei lui Grigore Vieru, mă gândesc că e și din cauza unei dorințe/ necesități de a-l prezenta pe poet ca pe o voce aproape sacră a literaturii interriverane într-o perioadă a unor transformări sociale majore (tranziția) în care a existat și mai există o acută criză a valorilor umane. Făcând însă abstracție de acest context, constatăm cu toată certitudinea că avem în față o poeziei plină de senzualitate. „Locuiesc la marginea/ Unei iubiri” – iată un vers-manifest. Corporalitatea este însă mereu proiectată în mental și spiritual. În aceste poeme nu există doar corp, așa cum spiritul nu se lasă izgonit din el chiar și în cele mai pământești ipostaze. „Printre genele femeii,/ Răsărea pe ceruri luna”, poetul nu se limitează doar la teluric, ceea ce se întâmplă jos are o corespondență celestă. De aceea și gesturile amoroase nu se fac în afara mentalului, căci spiritul își observă și își înțelege trupul. Este echilibrul și armonia cerului și a pământului, este coexistența complementară a celor de jos cu cele de sus.

„Mă lipesc de ea, iubito,/ De făptura-ți somnoroasă”, făptura iubitei, ființa cu trup și suflet, iată cine este obiectul privirii iubitului. El o vede toată: „Adun sub pleoape/ Cuvintele ei”. Privirea, gestul dintotdeauna al bărbatului de a privi, este prezentă aici: „C-o să vină sâmbăta/ Cu rece suflarea sa/ Și-o să-mi lase geana stinsă/ Și-n duminici gura ninsă”; „Acest iepure, ah, plâns/ Lacrima/ În a genei umbră/ascuns”. E privirea bărbatului care dezbracă corpul iubitei: „Și va fi ca trupul tău/ Gol, rourat”. Ochiul privitor, ochiul gânditor e ochiul care privește înăuntru: „Nu de somn se lasă pleoapa,/ Ci de suflet și de gând”.

Dinspre noapte se trece înspre zi: „M-am amestecat cu viața,/ Ca noaptea cu dimineața”, așa cum nu există stări și dorințe pure.

 

Privirile de zi

Ziua ochiul are și alte viziuni: „În priviri cu-n fel de teamă” e „făptura mamei”. Este privirea ontologică a omului care se întreabă ce, de ce și cum este. Este existența umană simțită, trăită cerebral. Aici e de menționat simbolul ochiului care privește sau lăcrimează: „În tremurul genelor,/ Lacrima:/ Lapte cristalin”; „roua ochilor tăi”. Lacrima este privirea care înțelege, identifică, numește, empatizează, se dăruiește, depășește limitele individualului. Lacrima este legătura omului cu universul întreg, este apa cea de toate zilele.

Ochiul bărbatului care privește femeia nu doarme însă nici ziua: „Pânza cămășii/ Umezită la piepți/ de botul sânilor tăi” sau „Tremură degetele vântului/ pe sânii tari/ ai merelor tale”. Sânii reprezintă și un erotism matern al femeii, este Femeia-Madonă în frumusețea ei de icoană renascentistă. Este și ochiul fiului care privește „cu roua spicului sub pleoape” și empatizează cu durerea solitudinii materne: „Și pâinea e o fericire./ Am văzut văduve tinere,/ După război,/ Dormind sub focul amiezii,/ În câmp,/ Cu obrazul lipit/ De fața rumenă a pâinii, Ca lângă un bărbat./ Da, și pâinea e o fericire./ Am văzut văduve tinere,/ După război,/ venind de la câmp/ Cu pâinea-n șervet neatinsă,/ Ca să nu fie singure”.

De o intensitate maximă este însă privirea în ambele direcții, ochiul femeii de privit: „Totul e îndoielnic –/ Chiar și ochii acei…/ Poate nu-s ai iubitei,/ Poate-s ai altei femei”. Este reflectarea oglinzii în oglindă, este un culoar al trecerii prin această lume a omului în carne și oase, a omului privitor, a omului văzător de frumos, un frumos al fizicului uman, o estetică a corporalității umane care presupune mereu existența și prezența spiritului (ochiul care își ridică privirea la ceruri). Căci iubirea este un exercițiu de putere, de posesiune, dar și de supunere. Ne supunem în primul rând speciei, „geniului” ei, așa cum specia prin amor își asigură perpetuarea.

 

La marginea unei iubiri

În acest sens, Grigore Vieru este în primul rând un poet al iubirii de lume, de mamă, de femeie și apoi e un poet al cetății, căci dragostea lui de patrie trece prin dragostea de patria mică, întruchipată de mama-glie, în opoziție cu marea patrie întinsă de la Prut până după Ural. Grigore Vieru este un poet al iubirii, al acelui sentiment care mișcă sori și creează universuri. Altfel nici nu putea fi, căci poezia e în primul rând asta și apoi toate celelalte.

Maria PILCHIN (Chișinău)

(„Moldova”, nr. 3, 2019, Chișinău)