Ajuns la vârsta deplinei maturități („e o noapte senină/ cu stele joase de tot,/ am șaptezeci de ani/ nu mă grăbesc” – „Cobor cu mama dealul”), de la care își îngăduie o privire retrospectivă asupra existenței sale de până acum, cu un soi de melancolie tandră („sunt douăzeci de ani/ de când am plecat peste Alpii Transilvaniei/ sunt douăzeci de ani/ de când iubirea m-a trecut munții” – „E un fel de a spune că limbajul arde”), Ion Mircea se înfățișează cititorilor săi cu un volum de inedite (Materia care ne desparte. Poeme inedite, Editura Junimea, Iași, 2018, Colecția Cantos) ce vrea să însemne, de fapt, o sinteză a creației sale, nu într-o antologie anume, ci într-o reuniune de poezii recente, menite a-i defini expresia stării lirice a momentului la care a ajuns, cu o deplină stăpânire a discursului prozodic, de alură aristocratică, ținută care l-a diferențiat, încă de la început, de congenerii săi, echinoxiștii primei generații, în care se evidențiază azi un impresionant număr de individualități, în contextul literar actual, la noi. E o perspectivă pe cât de epică, pe atât de cerebrală în sugestia imaginilor întâlnirii sale cu lumea, prin ființa diafană a mamei („pe mama o reîntâlnesc în cele mai neașteptate locuri./ o coardă/ vibrând cu nervozitate, ea e pretutindeni și nicăieri./ prezentă cu adevărat e însă vibrația,/ sunetul ei persistent și infinit dezirabil” – „Oglinda natală”). Dar, nu e o poezie evocatoare a vârstei copilăriei (a vârstelor, în general), ci o intuire de sine în contopirea (în ontogeneză) cu lumea materială și cea spirituală, cu universul căruia îi aparține și în care și prin care se definește: „sunt unul dintre lucrurile acestei lumi/ și una dintre lumile acestor lucruri” („Privirea mea mă părăsește”).

Din această perspectivă își și recomandă poetizarea atitudinii vitale, a scrisului (a creației) sale: „Există repere în viața unui grup/ care se asumă solidar […] ar trebui să judecăm și ploile in rem/ și să elucidăm în vis/ inexplicabila detentă a inimii când plouă […] prilej să redescoperim/ denivelări unduitoare ca mătasea/ între naștere și moarte/ și să dăm un nume fenomenului// înainte ca totul să se mute în limbaj” („Grup de dactilografier la Zoo”).

Limbajul poetic al lui Ion Mircea, pe cât pare de firesc, în sensul expresiei lipsită de artificii metaforice, pe atât este de bine articulat într-o gândire poetică structurată ideatic, organizată pe imagini ale unei viziuni din lăuntrul trăirilor elementare, pe asumarea unei osmotice comuniuni cu lumea materială din jur, căreia îi aparține: „lucrurile mă atrag/ și atrag la rândul meu lucrurile/ aderă zi și noapte la epiderma mea magnetică/ e un chin teribil/ să mă debarasez de ele îmbrac un tunel ies în lume” („Epidermă magnetică”). Se devoalează astfel un mod abstract de a reprezenta poetic emoții și sentimente, deduse dintr-o lume concret esențializată ce dezvoltă arcul existențial, între naștere („Aveam doar șapte luni când m-am prezentat/ la apelul de seară/ și, în cele două luni pe care le-am ratat,/ cum se exprimă neonatologii,/ am luat de afară ceea ce aș fi primit,/ sub o formă mult mai sublimată,/ dinlăuntrul mamei” – „Oglinda natală”) și moarte („fiecare corp/ depus cu solemnitate/ pe o coală de manuscris pe post de catafalc” – „Presentimentul impar”). De aici dramatismul intens al discursului liric insinuat autobiografic („pe fundalul acesta de început de lume/ identitatea e de negândit/ deodată sunt altul/ și nici mintea mea nu mai este a mea” – „Dincolo de orizont”), mereu căutând o perspectivă detașată de interior a ființării în lumea materială („ar trebui să ne părăsim corpul/ pentru a ne vedea corpul/ dar cu ce ochi și ai cărui corp/ deci din lăuntrul sau din afara lui/ ne vedem corpul?” – „Evidența”) chiar și atunci când își contemplă sau își vizualizează, în imagini insolite, ființa iubită, și ea o formă a propriei existențe exteriorizată sentimental: „Trupul iubitei e aripa unei lăcuste/ vibrând neauzită de nimeni în miezul/ unui chihlimbar./ văd în ea negru pe alb istoria inimii mele/ în disperata ei încrâncenare de a ieși –/ pe această cale – din timp” („Din miezul unui chihlimbar”). Totul se abstractizează astfel, imaginile alcătuindu-se într-un soi de metafizică diurnă, obscură, a trăirilor spiritualizate într-un univers al poeticității cuvântului ce exprimă iubirea ca liant al tuturor lucrurilor din univers: „Cuvintele singure nu schimbă lumea/ tăcere nu face tăcerea din jur/ iubirea însă e altceva/ cu totul 25 STEAUA 3/2019 altceva […] iubirea cheamă ploile în deșert/ aduce la țărm valurile imaginare/ ale anemicilor cu talasemie/ e ca dioptriile orbilor în vis/ a capacului pianului care taie ca o ghilotină/ în felii subțiri și aproape transparente/ mâinile de secară ale pianistului […] e o carte care iese în stradă/ și ucide cu focuri de armă un șef de stat” („Cuvintele singure nu schimbă lumea”).

Modalitatea de construire a imaginarului are ceva din modul de metaforizare a lumii în tehnica avangardismului, fără a avea însă violența impertinenței acestuia. Totul se subordonează la Ion Mircea unei meditații calme asupra elementelor compozite ale lumii, pe care le contemplă ca și cum și-ar contempla propriile sentimente, propriile trăiri, propriile emoții într-o dialectică a întâmplărilor ce și le asumă ca făcând parte dintr-un mare dialectic al micului sau marelui univers ambiant: „S-a făcut târziu, după-amiaza mea,/ trupul meu e căzut ca liftul care și-a pierdut/ verticala./ desigur îl compătimesc/ este alteritatea mea este străinul/ dar sincer vorbind sunt tot mai puțin înclinat/ să investesc în el” („Nu există amnezie desăvârșită”). De aici o întreagă panoramă (panoramare) a viziunilor sale cerebrale, abstracte, în care concretul ocupă doar un loc decorativ, pitoresc: „Un fluture se dezintegrează în zbor și particulele lui/ planează îndelung/ înainte de-a se așterne pe pământ/ pentru că sunt mai ușoare decât aerul./ întocmai și unele amintiri/ durează mult mai mult decât altele/ pentru că sunt mai ușoare decât timpul./ va trebui în continuare să vedem dacă aceste firimituri/ de fluture/ mai sunt sau nu atrase de lumină/ precum odinioară fluturele/ și, pe de altă parte, dacă noi suntem atrași de amintiri/ pentru că timpul din ele s-a scurs/ sau, dimpotrivă, pentru că abia cu ele începe” („Firimituri de fluture”).

La drept vorbind, poetul cuprinde în cuvinte, în discursul său liric, un soi de lamentație pe marginea trecerii timpului ce lasă urme de o gravitate excepțională atât în trupul material cât și în trăirea sa afectivă, pe drumul fatalității existenței virtuale în materialitatea lumii ce și-o asumă tragic: „nu e cald nu e frig nu e lumină și întuneric/ moartea nu este vai dialectică/ în ea locuiești/ ca în lacrima amniotică din pântecul mamei./ nu e muzică și totuși un mmmm de demult/ îți irigă nevul auditiv/ ca o tăcere adâncă pe culmile-alpine./ limba vorbită acolo/ e subtitrarea fără de rest a limbii divine” („Update cu pandișpan”).

Poemele se așează astfel într-o subtilă gradație ce sugerează rotundul unei cosmogonii ființiale a autorului ce își contemplă suveran existența, exprimând-o în versuri de o caligrafie metaforică elegantă (elevată), rafinând fiecare cuvânt în distileria unui veritabil alchimist al materiei poetice.

 

Constantin Cubleșan

(„Steaua”, nr. 3/ 2019)