Echilibru înseamnă raport just între două lucruri opuse, o tensiune depășită, o luptă câștigată. Armonia ce rezultă de aici conferă liniște interioară, frumusețe. Nimeni nu ar putea atașa cuvântului echilibru epitetul tulburător, așa cum a făcut-o Muriel Augry („Alchimie tremurând cu tulburător echilibru“, Cu inimile înăsprite de nechibzuință…) fără a-l lipsi de chip, fără a-l transforma într-o promisiune nicicând îndeplinită. Sintagma nu poate să se sprijine decât pe conștiința dezechilibrului dureros în care ne ducem zilele. În acest context, echilibrul devine discrepant, cu adevărat tulburător.

Și totuși, nu durerea este pregnantă în antologia bilingvă de poezii Ne me dérêve pas/ Necăderea din vis, și nici măcar dezechilibrul. Cuvântul de ordine este rafinamentul dus până la diafan, de parcă versurile s-ar înălța ca un abur din acumulările culturale temeinic asimilate ale autoarei. La prima vedere, avem o poezie cu pielea străvezie. Dar așezându-ne comod în fața ei și așteptând să se descuameze, diafanul slăbește în intensitate, apar irizații malefice dintr-o lume străină, intruzivă. Aburul se face „prinsoare fluidă“. Diafanul devine un animal cu multe capete.

Pericolul ca poezia să se dilueze într-o evanescență fără sfârșit este îndepărtat prin alungirea sensurilor pentru a putea urma suflul poetic, prin ritmarea eludării lor tocmai atunci când păreau să se desfășoare nestingherit și, nu în ultimul rând, prin lansarea unor gesturi auctoriale cu dublu înțeles: a vorbi mimând tăcerea din miezul cuvintelor; a îmbrățișa absențele pentru a le imprima formă și strălucire; a evada în locuri infernale, cum sunt cele lipsite de chip.

Cu siguranță, poezia pe care o scrie Muriel Augry este o încununare a carierei de universitar (Sorbona, Torino) și diplomat cultural (Italia, Maroc, România), calități care, după ce i-am citit cu atenție versurile, mi se par înnăscute pentru că arareori am mai văzut în peisajul liric contemporan atâta grijă față de efectul imediat al cuvintelor, escamotat dibace pentru a ne irita receptivitatea, și atâta diplomație. Adevărurile, indiferent că sunt pur poetice sau cu trimitere socială, se drapează în absconzitate pentru ca numai echilibrul să rămână tulburător. Nimic altceva nu are dreptul să tulbure. Din acest motiv se preferă tăinuirea, elipsa deformată până la absență. Și absența însăși. Spuneam că poezia este un joc al absențelor care capătă forme și strălucire. Numai chip nu.

Peisajele abstracte din versuri se prelungesc în dialog inspirat cu grafica lui Dragoș Pătrașcu, mărind impresia de geometrie îndelung cizelată: „Cuvintele alunecă în fum/ Și se fărâmițează în mozaicuri orbitoare// Visele se strecoară/ O aură-nvăluie clipa și-o sculptează// Interludiu țintit/ În amurgul sunetelor“ (p. 45). Oricât ai migăli, geometria absenței este singura cu adevărat perfectă. A numi prin lipsă, prin omisiune este o primă miză a poeziei lui Muriel Augry.

Cerebralul preia controlul asupra emoției, de aici impresia că totul se întâmplă undeva, departe. Accesibilitatea se câștigă prin eforturi, nu se face cadou. Între poetă și cititorii ei stă „o cortină de catifea“ (p.77). Când îndreptăm privirea spre această cortină, măcar pentru a-i distinge culoarea, mâinile nevăzute ce o țineau se desprind brusc, lăsând-o într-o cădere fără sfârşit. Este o „avalanșă pe dos“, vorba lui René Char din poemul Cădem, o avalanșă care se subțiază și pornește spre înălțimi.

Poeta ne tentează, dar nu ne oferă o țintă comună. Sub privirile ei, sentimentele se transformă în imagini care îngheață ca niște stampe japoneze: „O lamă de lună subțiată/ Lovește cadrul ferestrei/ Alungă rațiunea// Refrenele freamătă în noaptea de șofran/ Și se zdrobesc de grăuntele trestiei“ (p. 49). Totodată, urmând poetica dublului gest, autoarea ne deschide o ademenitoare poartă spre luminozitate: „Într-o clipă de-albastru luminos/ A fost un ocean/ Și valurile de nisip dându-și suflarea pe picioare/ Ondulații subțiri, talisman la încheieturi“ (p. 47).

Îmi amintesc de critica de artă scrisă de Apollinaire, esențialmente poet, deci neinteresat de o critică riguroasă, academică. În viziunea lui existau trei obligații funciare ale creatorului de artă: disecția, transformarea și reconstrucția realului. Aceste trei procedee se desprind și din poezia lui Muriel Augry. Cât privește unitatea operei de artă, pe care aș numi-o aici consecvență, se sprijină în opinia lui Apollinaire pe simultaneitate temporală. Artistul trebuie să acopere dintr-o privire trecutul, prezentul și viitorul. Este exact ceea ce reușește autoarea antologiei Necăderea din vis, alungind sensurile până acolo unde acestea definesc sibilinic cele trei dimensiuni ale timpului; și având grijă să disimuleze această alungire prin sincoparea frazării lirice.

Printre broderiile răbdurii răzbat amenințări voalate: „Imagini puse sub lacăt de memorie pornesc la drum/ Un promontoriu explodând de soare, un golf// Absențele se-ntind/ Contururile se estompează“ (p.27). Sunt deja semne că promisiunea de a separa lucrurile inseparabile nu va fi respectată până la capăt.

Înstrăinarea pe care o creează Muriel Augry este dată în primul rând de bizareria unei poezii ce irumpe nu din sentimente, ci din presentimente. De aici puterea acoperirii trecutului, prezentului și viitorului concomitent. Astfel, pe lângă personaje abstracte, imponderabile, marcate de venie, apare premoniția de rău augur a locurilor lipsite de chip (p. 59). Citim astfel de versuri în volumul Les écailles du soir, tipărit la Paris în 2012, dar, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, presentimentele se adeveresc și exprimă realități. „Enclavele se sfărâmă pentru vremurile ce vin fără evadare“ (p. 71); „Un oraș încremenit se joacă cu rațiunea și sugrumă/ speranțele“(p.73); „În sacii de pânză copiii își rețin/ strigătele“ (p. 89); „Pergamentul își scuipă veninul/ Și prinde-n fâșii întreaga mascaradă“ (p. 99); „Asupra ta privirea răsturnată/ De când e-ndepărtată Europa/(…) Clădiri de ieri își deschid larg ochii ferestrelor/ Slăbite de înfometare/ O încâlceală de fire cârpește viețile ofilite/ Vorbe susurate în pojghița istoriei// O statuie binevoitoare se înfige/ Dincolo de/ Tot ceea ce poate fi spus/ Și unui mâine/ Dă nota de început// De când e-ndepărtată Europa/ Bat cărțile privirilor noastre amestecate“ (Europa-ndepărtată, p. 113). Poate că Muriel Augry face aluzie la statuia lui Karl Marx inaugurată de germani în 2018 (Trier) sau, la fel de bine, este o metaforă fără acoperire în plan real, din moment ce poeta nu se dorește angajată politic. În același timp, ea nu rămâne nepăsătoare, cu naivitatea intangibilității, la distorsiunile istoriei.

Abia din această perspectivă înțelegem sugestia înstrăinării lăsată să plutească în derivă: ca dureros ecou al locurilor fără chip. Personajele devin anti-mimesis, prin ele se semnalează o fractură de ritm și de timp. Destinul este conturnat pentru că receptacolul tuturor gesturilor ce-l compun era tocmai chipul. Acum, „imaginile puse sub lacăt“ nu mai apar ca metafore abstrase, fără conținut imediat, ci sunt enclave semnificative, plurisemantice, care își exercită legile gravitației asupra marionetelor din jur: „Acrobat fără vârstă// Clown fără patrie/ Lumea se-nvârte în jurul dorințelor sale/ (…) Una câte una marionetele își părăsesc estradele“ (p. 21).

A nu avea chip înseamnă a nu fi. Și totuși, putem întâlni locuri fără chip, dar pot fi și lumi fără chip. Pentru că locurile fără chip sunt create de oamenii fără chip care au fost cândva locuri și nu au știut. Interiorul lor a fost disputat pentru a li se șterge chipul. Unii sunt acum închipuiți, își imaginează doar că au un chip. Alții s-au trezit într-o zi speriați și repede-repede și-au lipit de față un chip cioplit. Există și o a treia categorie de oameni care nu înțeleg că ficțiunea are legile ei draconice. Plonjând în această născocire total nepregătiți, devin ei înșiși fictivi ca niște subpersonaje.

Carmelia LEONTE

(„România literară”, nr. 50/2020)