De-a lungul anilor s-a împământenit un fel de obișnuință (ar fi să zic tradiție) ca în Moldova să-și afle spațiul și climatul propice afirmării mulți scriitori proveniți din celelalte părți ale țării. Din Sud, bunăoară. Nu vreau să dau exemple – sunt mult prea multe – dar poetul Gheorghe Izbășescu (1935-2017) este, cu siguranță, un asemenea caz relevant. Născut într-o comună din Muscel (Lăicăi), începe să învețe carte la liceul „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște, continuând cu studii universitare la București (Facultatea de Filologie) pe care e nevoit să le întrerupă pentru câțiva ani. Se reînscrie apoi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (tot la Filologie) pe care o absolvă în 1970. Era de-acum un student întârziat care își începuse deja cariera didactică, profesând în Tg. Trotuș și Oituz, pentru ca în 1962 să se stabilească în orașul Onești, unde rămâne definitiv, impunându-se ca un veritabil ferment al activităților culturale și literare, scriind poezie (A publicat vreo douăzeci de volume, cele mai multe după Revoluție, când se impune ca o voce aparte, nutrindu-și viziunea, spune Nicolae Oprea în prefața ultimului său volum, Râsul galben din adânc . Ediția a II-a, revăzută și adăugită. Prefață de Nicolae Oprea. /Editura Junimea, Iași, 2018, Colecția Atrium/, din „drama Mântuitorului”, îngemănând „mitul cu realitatea”) și stimulând numeroși tineri din localitate în a-și perfecționa discursul prozodic.

E un temperament neliniștit care se caută continuu pe sine, care poetizează stări contemplative în natură, meditând asupra sensului existențial, în relație cu veșnicia, ca într-o înfruntare continuă de atitudini dramatice („în orice dorință de cunoaștere/ se află și un strop de cruzime./ Iar de fantasmele din totdeauna/ chiar nu te poți spăla pe mâini când vrei” – Animalul domestic, III) pe care ar dori s-o tranșeze la masa de scris, unde își află cu adevărat sensul vieții: „Noaptea îmi ascult muzica de orgă/ a mesei de scris și chipul interior din tablouri/ îmi levitează prin camere, devenite mai mici,/ ca o gură locuită de vitrege limbi/ să-mi citească lista zilnică de datorii./ Iar în cer se fac economii/ dacă-mi îndrept ochii spre el” (Muzica din orga mesei de scris). Rezonanțe religioase îi împlinesc verbul, aflând în mitologia biblică teme de reflecție și mai cu seamă motive de reprezentare parabolică a lumii, pe care le interpretează/ilustrează în comentarii metaforice: „La marginea lacului din Nazaret/ tălpile lui Iisus ascultau vântul/ cum îi trimitea mesaje/ de la îngerii-lucrători pe șantierul din cer./ Și ei cântau imnuri de luptă./Vestind o lume care piere/ sau una care vine/ din alte vremi, ca o cetate sfântă” (Lacul din Nazaret).Mai aproape de natura cu care se identifică în dialectica neîncetatei reînvieri, descifrează, de asemenea, semnificații mitologice în elementele primordiale ale acesteia: „păzind vitele căutam/ urme de zei prin văi adânci rămase// așa am învățat primele părți/ din biografia naturii/ ucenici ai zeului Pan între trunchiuri/ de brazi/ iar icoanele de-atunci prin ani/ ne-au însoțit creșterea până azi” (Ca într-un salt pe scenă).

Prin scris, prin poezie, Gheorghe Izbășescu se reprezintă, decantându-și propria cheltuirea vieții în factologia efemeră a cotidianului, pecetluit de mistere sacre: „Câtă vreme nu reușim măcar să ne menținem/ sufletul în forma-n care/ ni l-au născut mamele,/ zadarnic încercăm să-i cunoaștem naturii/ părți din biografia-i plină de plângeri./ Ca un produs al uitării de-acum și de mâine.// Zadarnic încercăm să vedem de ce-n restul/ cărnii se află/ceea ce e doar taină în creier./ De ce neînțelesurile nu sunt decât/ o alcătuire a limbii. Și au darul/ de-acrește ca rezultat al experienței.//De ce mila-nvinge plânsul/ din toate pădurile vecine cu îngrijorarea/și capete de sălbăticiuni ajung triste/ pe masa mea de scris./ Vândute de negustorii de suflete rătăcite.//De-aceea-n somn îmi trag cearceaful peste cap,/ îmi trag capul peste umeri,/ ca-n gaura din piept să ascult copilul durerii/ cum îmi citește colile/ ce pe întuneric timpul mi le-a scris./ Ca-n ele să-și regăsească/ fugarul mister, vuind din altă lume” (Ceva se întâmplă în sufletul naturii).

Meditația filosofică asupra destinului vine dintr-o prelucrare livrescă a unor teme pe care le tratează oarecum epic, în spectaculoase imagini de rezonanță shakespeareană, reluând motivul groparilor hamletieni: „Toamna era pe sfârșite când cei doi țărani/ săpând o groapă nouă, într-una veche,/ (în cimitirul bisericii din satul meu)/ la flacăra unui foc mic au mâncat,/ în pauza de prânz, neliniștiți,/ măsurând ale vieții oscilante hotare.// Și din vorbă-n vorbă au ajuns să se-ntrebe:/dacă rostul lor pe pământ ar fi,/ cum spun unii,/ doar de la moarte un împrumut./Și dacă omul definitiv va dispare/ când trupul rece e coborât/ pe funii între pereții de lut.// Auzindu-i însă bătrânul preot/ din pridvorul bisericii,/ el, care știa taine cu mult mai mari/ și mai fără de răspuns ce ne așteaptă,/ când sufletul se desprinde de trup/ din cerească poruncă,/ a luat în palme oasele de demult/ șoptind groparilor cu îngân-durare:// «Omul, după ce moare, e ca ologul/ ce, vindecat, singur cârjele și le-aruncă./ Deoarece viața chiar e un împrumut de la moarte,/ un prim alei scut./ Iar somnul, zilnica dobândă pentru acest împrumut».// Cei doi țărani și-au aprins câte o țigară/ simțind că tutunul din ea scârțâia ca nisipul./ Simțind că în curând va ninge;/ zăpadă, numai zăpadă./ Și prin ea, unul pe altul n-o să se mai vadă” (Zăpadă, numai zăpadă). Lirica lui Gheorghe Izbășescu, adesea contorsionată în imagini confecționate la vedere, impune o neliniște continuă a căutării de sine a poetului, ce-și asumă, oarecum livresc, condiția unui Orfeu tracasat într-o lume obscură, cultivându-și discursul cu valențe tezist-inițiatice.

 

Constantin Cubleșan

[„Bucovina literară”, nr. 1-2-3 (335-337), ian.- martie 2019]

Post Views: 24