Editura ieșeană Junimea a sărbătorit cei 50 de ani de activitate prin editarea unor cărți remarcabile, cum este și Comunitatea artistică, scrisă de Adrian Alui Gheorghe și apărută anul acesta în colecția Cantos. Optzecist efervescent, autorul, dovedit și un excelent prozator, revine cu un volum de poezie proaspăt, în nota consacrată. Fără să abandoneze livrescul și umorul cu care ne-a obișnuit, Adrian Alui Gheorghe alege pentru acest volum temele majore ale poeziei în dualitatea lor antagonică – viață și moarte, eros și agape, cu accent pe finitudine, derizoriul existenței, singurătate. Poezia, cultura și rostul lor, calea poetului de a înțelege lumea și viața prin creație, acestea sunt pivotul volumului. În jurul lor gravitează poeme din care nu lipsește umorul, romantismul metaforelor, referința religioasă, rostirea gravă, filosofică și adesea ceremonioasă: „aș vrea să Îți văd fața/ cum va fi când îți voi da nimic înapoi“ (Fragmentarium – Pe vremea când m-am născut, p. 43) sau „important nu e/ până la urmă/ cum cade zarul,/ ci care e miza.“ (Tre’ să treacă cumva și viața asta, p. 116), ori „poezia e textul acela care rostit se autodistruge instantaneu (…) dar încolo, în poezie, e ca și cum ai privi suprafața unui ocean/ dar nu vei ști absolut nimic ce se întâmplă cu viața/ de sub luciul apei/ pentru că nu te scalzi de două ori în aceeași apă se spune/ în lumea noastră/ și se mai spune că poeții adevărați/ mor în timp ce scriu unicul lor poem“ („Obsidianul negru“ de la Dalnegorsk, p.164-165). Patetica, înscris pe aceeași linie, e o ars poetica memorabilă, ce s-ar putea numi la fel de bine și Învățăturile lui Adrian Alui Gheorghe către poeți.

Poetul scrie ca el, îl recunoști, fără să se contamineze de modele trecătoare, cu doze echilibrate de simbolic și livresc, tragic și comic, romantism și realism, el stă departe de epicul delirant și fără conținut, preferând incursiunile fugare în oniric, măruntul cotidian în tragismul său, viața și destinul poeților, fragilitatea lucrurilor, căderile din Rai: „ Nu mă mai miră nimic/ din ce se întâmplă în viața/ de zi cu zi/ politicile strâmbe/ și fără de rostul artei/ în spațiul public/ / după ce azi am văzut/ câteva privighetori/ ciugulind/ resturi/ din tomberon“(Blues, p. 50).

În buna tradiție optzecistă, poetul metabolizează referințe clasice, cum e cazul poemelor Ce preț mai au zăpezile de altă‑ dată, Călătorie la capătul morții, Fragmentarium – Ce am mai făcut în viața asta ori poemele dedicate lui Aurel Dumitrașcu sau Radu Săplăcan.

Deloc întâmplător, coperta IV conține un poem despre poezie, poeții formând, în fapt, comunitatea artistică la care se referă Adrian Alui Gheorghe: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să își scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual cu stil,/ eventual recunoscându-și eșecul)/ / m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-și sufocă pruncii la naștere,/ cu perna/ pentru că nu are cu ce să îi crească“ (Destine, p. 123). Vrăjitoarea e o metaforă evidentă pentru poezie, în care o strofă ne amintește de Emil Brumaru și Ion Mureșan: „E posibil să nu practice, totuși, magia neagră/ pentru că în scobiturile genunchilor ei/ poți să zărești din când în când niște îngeri/ care fac vocalize;/ iar micile obscenități cu care aceștia își pigmentează/ ieșirea în lume/ sunt de fapt/ niște agreabile licențe comportamentale/ permise chiar și de instanțele pudibonde“.

Bemolul înțelepciunii și al realismului alterează tonul, altădată mai sprințar, al poeziei lui Adrian Alui Gheorghe: „Aș fi vrut să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/ dar n-am mai găsit rostul/ dar n-am mai găsit lumea.“ (Rostul, p. 64) sau „v-am dat tinerețea ca pe/ un drob de sare –/ n-a contat, ați sărat sângele vostru cu ea/ și pielea v-am dat-o să faceți flamuri,/ ați găurit-o/ ați decupat măști/ cu care vă speriați unul pe altul/ când se reunește tribul/ / după fiecare lovitură/ bine țintită/ v-ați strâns mâinile,/ moartea din voi a strigat:/ avem carne!“ (Gata, p. 37-38), ori „ oamenii trăiau numai întâmplări și nu timp“ (Preadevremele și preatârziul, p. 124).

Pe de altă parte, Sfântul e un poem ce reunește multitudinea de instrumente și voci ale acestui poet versatil. Versul memorabil, versul aforistic, enumerarea de elemente livrești, știrea, adresarea directă în fața unui instanțe, umorul negru, construiesc un poem metaforă pentru poet și soarta lui: „De la Schitul Pocrov, într-o seară de toamnă,/ un Sfânt a fugit din icoană. (…)// Ah, ce largă e lumea, spuse Sfântul,/ uimit/ de cum se leagă drumurile unul de altul/ până spre infinit,/ de parcă un om s-ar prelinge în altul, de parcă un copac s-ar prelinge în altul,/ de parcă o apă s-ar prelinge în alta/ ca vinul de împărtășanie de pe o buză pe alta,/ ca sângele dintr-un trup în altul,/ e o beție de viață (…) rugăciunile te lasă să vezi până departe/ în suflet (…) pentru că Sfântul e, de fapt, un om/ care a plecat pe jos ca să ajungă la Domnul/ iar rătăcirea prin lume, s-a dovedit,/ e calea cea dreaptă (…) pădurea de simboluri o redusesem la o frunză (…)… Onorată instanță, am fost în legitimă apărare/ individul avea o inimă așa de mare/ încât, îmbrățișându-mă,/ riscam să fiu omorât prin sufocare.(…) E posibil să se fi înecat cu propriile cuvinte.“ (Sfântul, p. 69-75). Rostul poeziei, soarta poeților și nemurirea lor prin poezie vin spre noi din întreg volumul, cu poeme precum Poemul exorcist, Epilog, Radu Săplăcan și „miza pe 13“ și altele.

Cu poeme ce se citesc cu infinite satisfacții, Adrian Alui Gheorghe ne arată nu doar forța sa poetică, ci și chipul de optimist iremediabil, încrezător în victoria frumuseții și în valențele euharistice ale poeziei, rămasă singură printre banalitățile acestui „Paradis în destrămare“.

Alice Valeria Micu

(„Apostrof”, nr. 9, 2020)