Gheorghe Vidican ne surprin­de cu un nou volum, înflorirea fri­gului, apărut la Editura Junimea, Iaşi, 2019, un volum ce se deschi­de cu un motto semnat de Nichita Stănescu: „de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”, lumina de­vine epicentrul în jurul căruia se coagulează întregul discurs poetic. Poetul ne-a obişnuit deja cu un stil aparte, şi-a creat o formă, un pro­fil inedit, uşor recognoscibil de la un volum la altul. El scrie un poem-experiment, pe structura Turnului Babei, adevărată epo­pee ornamentată cu elemente ce uimesc. Versurile sunt asemenea coloanelor baroce, oferind deopo­trivă un sentiment de mişcare, dar şi un mod dramatic de a reflecta lumina. Poemul lui Vidican este unul al căutării, un poem-lăuntric, al viziunii în care trăirile sunt de­cantate în senzaţii: „ochiul gene­rează lumină în degetul orbului/ (…)/ iernile ne usucă tăcerile în cireşul crescut în urma poemului/ (…)/ şifonează imaginea mirosul cafelei trişăm dimineaţa cu umbra jucătorului de zaruri/ tăcerea cade pe asfalt/ se face cioburi”.

Este limpede că poetului îi place riscul, mersul de acrobat la înălţimi considerabile, unde îşi provoacă lectorul, ţinându-1 la ta­clale. Echilibrul lui sigur se bazea­ză întrutotul pe simţurile exersa­te. Mersul pe sârmă înseamnă asu­mare, orice ezitare implică eşecul, iar lectorul trebuie să-şi menţină balansul pentru a fi un acrobat asemenea poetului: „mergem pe firul de sârmă ne-am pierdut ur­mele/ mersul pe sârmă o bijuterie a singurătăţii”. Singurătatea este asemenea unui vitriol, arde şi con­sumă fiinţa din interior: „nichita ne poartă tăcerile pe umeri/ sin­gurătatea lui arde singurătatea”.

Volumul este un repertoriu aglomerat de senzaţii, im conglomerat între stare şi nestare, între concret şi abstract, între carnal şi senzorial, pigmentat cu imagini care şochează, contrastează: „nin­ge cu miros de carne în sărut/ ju­mătate de răsărit e lacrimă jumă­tate înflorirea frigului/ sub paşii lui nichita glasul trecătorilor recită poeme”. Motivul ochiului revine şi în prezentul volum, jocul luminii irizează întunericul fiinţei. Trăiri­le sunt câmpuri magnetice, iar un­dele lor se propagă liber în spaţiul creaţiei sub formă de poem. Cu­vântul acţionează sub incidenţa forţei şi se recompune într-o sin­taxă aparent aleatorie: „sângele ar putea ninge în ochii degetului/ devenim texte lirice”; „te iubesc între mine şi tăcerea mea câmpuri magnetice pline de litere braille”.

Poemul lui Vidican este o imixtiune de trimiteri paratextu-ale, interculturale şi paradoxal, ştiinţifice. Volumul este constru­it asemenea curbei lui Gauss, un grafic al densităţii de probabilitate ce arată ca un imens clopot, care prin vibraţiile sale propagă sune­tul, irizează stările poetice: „sub un clopot de sticlă ne înmugureşte privirea”. Chiar existenţa se supu­ne acestei mişcări, întreaga deve­nire fiind o curbă a lui Gauss, iar în viziunea poetului, suntem pe o pantă descendentă a acesteia: „ca­lul troian ascunde curba lui gauss în pântec/ (…)/ glorie şoaptelor ţâşnite din calul troian curba lui gauss ne măsoară îmbătrânirea/ e miercuri în itacha e sărbătoare”; „ne dezbrăcăm umbrele de noi/ ca nişte preşcolari ne ţinem de mână prin zborul păsărilor”.

Metoda de lucru a poetului este aceea a spontaneităţii, asemenea suprarealiştilor interpretează cri­tic reveriile diurne. Imaginile pe care le creează fixează agitaţia inconştientului, reuşind să cap­teze ideea datorită raţionalizării.

Poemele sale, prin complexitatea lor tematică, fac trimitere spre emfaza şi exuberanţa barocului, recurgând la spaţii ample, în care inserează o multitudine de ele­mente într-o combinaţie ce fri­zează iraţionalul şi deformează realul. E un soi de delir lingvis­tic şi ideatic gândit în opoziţie, ce redă ambivalenţa fiinţei, care oscilează între masca exterioară şi sensibilitate interioară. Cur­gerea simbolizează relativizarea spaţiului şi a timpului, logosul se fluidizează asemenea imaginilor din tabloul lui Dali: „ne uităm să­rutul în femei lichide/ curg prin cearşaful verde al câmpiei/ lacrimi de porţelan în privirea lor”; „o vi­ziune picassiană asupra fuziunii lichide/ fotografiile de pe pereţii încăperii depun mărturie oamenii se mănâncă între ei/ adormim în trupul nostru lichid rugina unei lacrimi invadează visul”. Imagini­le se succed, se amestecă într-un malaxor al trăirilor, care în rotaţia halucinantă antrenează senzaţii. Universul se metamorfozează sub cuvânt, se descompune, în timp ^Nichita renaşte din ochiul ne-gQjvir/telor poetului: „lemnele de foc putrezesc în mirosul cafelei/ nichita aproapele însingurat de rănile copilei devine strigăt pie­trele miros a lavandă/ setea pe arşiţă devine floare/ (…)/ macii fac zgomot în ochii trecătorilor/ se preschimbă în guri mirosul ca­felei îneacă sărutul”; „când tace în noi nichita îşi rescrie poemele din noduri şi semne”. întregul volum pare o Arcă a lui Vidican, în care poetul îl urcă pe Nichita pentru a salva poezia şi poetul, urcă „necu-vintele” şi degetele orbului care mângâie nemărginirile: „degetele orbului ruga priveşte la cer/ (…)/ corăbierii vâslesc prin lătratul

câinelui/ luna descojeşte liniştea de ecou”. Nichita devine matrice poetică în viziune vidicanică, în­tregul act artistic se concentrează în jurul acestui arc electric: „când tace în noi nichita îşi rescrie po­emele din noduri şi semne/ îl simţi cum respiră întoarce pielea poemelor pe dos”. Scrisul tradu­ce o suferinţă aproape christică, poemul este căutare febrilă, com­bustie interioară: „poemele acelea jupuite se rescriu cu cazna de pe muntele golgota”.

Gheorghe Vidican îşi plasea­ză zona cea mai luminoasă în de­părtare, spre ansamblu, pentru a minimaliza elementele deformate din prim-planul viziunii: „încre­menită lumina opaiţului îţi luminează faţa/ un interior stăpânit de apele fântânii clatină mereu luciul sălbăticit de sărutul tău”. Astfel, poetul jonglează cu formele, im­presionează prin inventivitate ex­presivă, prin asocieri neobişnuite şi prin lexicul variat. Volumul surprinde prin tehnică şi viziune, prin fragmentarea stărilor şi prin recompunerea lor într-un registru al simţirii, prin alunecarea discre­tă dinspre o imagine înspre alta. Gheorghe Vidican reduce obiectul la forme, la simţuri şi redimensionează tactil şi olfactiv universul. Simţurile îi sunt grave, galvaniza-te, iar trăirile compactate. Un poet interesant, ce ambiţionează să ne surprindă odată cu fiecare apariţie editorială.

Imelda CHINŢA

(„Caiete silvane”, nr. 11, 2020)