Debutul oarecum întârziat al Danei Borcea cu volumul Pe genunchii luminii, 2016, este secondat de prezentul op, Siberii flămânde, apărut la Editura Junimea, Iași, 2019, având o prefață semnată de Ioan Holban. Dana Borcea este originară din satul Pitulicea, județul Buzău, iar în 2015 publică online primele poeme, pentru ca apoi să îi apară versuri în prestigioase reviste literare: Convorbiri literare, România literară, Caiete Silvane.

Autoarea ne propune un volum compact de poeme, un grupaj unitar la nivel compozițional și tematic. Titlul, Siberii flămânde, este un element paratextual, o metaforă-prag menită a sugera pustiul interior al ființei măcinată de neliniști, un suflet flămând de doruri și amintiri. Siberia este spațiul răcelii, al golului existențial, reprezintă în viziunea originală a artistei, exilul într-un univers al sentimentelor, al amintirilor. Poezia Danei Borcea redă drumul interior al ființei spre ea însăși și facilitează exprimarea sinelui. Logosul e acompaniat de un spirit reflexiv într-un duet al marilor frământări. Grupajul reprezintă o aventură fascinantă și incitantă a ideilor, recompuse într-o țesătură lingvistică originală, drapată cu semnificații multiple. Spiritul poetic generează sensuri și redimensionează stări poetice, iar lirismul redă universul singular, deopotrivă particular al ființei.

Siberii flămânde este poezia noului antropocentrism în termenii lui Mușina, este refugiul într-un timp trecut și el demitizat. Întregul grupaj este un câmp magnetic, galvanic, aflat sub o tensiune lirică menită a menține spiritul la cote ridicate. Este un volum despre dor și suferință manifestate într-un spațiu hibernal, într-un univers al frigului, al golului interior: „seamănă a bătrân/ se-apleacă greu/…/ dacă nu i-aș încălzi/ mâinile seara/ și dimineața/ mă tem/ că s-ar face/ stană/ de gheață” (Dorul meu), „Împart suferința în sticluțe” (Ore târzii). Privirea poetică este orientată spre un timp al rememorării, iar bătrânețea rămâne „cea mai credincioasă/ cățea/ din sat”. Universul este transfigurat de neliniștea ființei, autoarea realizează un poem cu valențe kantiene, coagulat în jurul unui timp al destructurării, al prăbușirii. Discursul liric se concentrează asupra existenței sumbre acompaniată de tonul grav: „gloanțele/ îmi ucid groaza/ puțin câte puțin/ tălpile foamei/ ne mișcă spre spital/ în timp ce cărăm/ femeia rănită/ piața/ universității/ e coborâtă/ în mormânt/ cu noaptea polară/ cu tot” (Noapte polară).

Imaginile sensibile impresionează prin forța logosului, iar suferința este dinamică, dar și taumaturgică: „după cum Iisus Hristos/ și-a trimis ucenicii/ să împartă firimituri/ de lumină”, „în drojdia tăcerii/ Dumnezeu/ a spart lumina/ la picioarele lui”. Inima devine laitmotiv poetic, e centrul în și prin care pulsează viața: „știu/ că voi fi tăiată/ din nou/ pe cord/ fără anestezie/ și inima/ Doamne/ tot n-a învățat/ limba cerului” (Doamne).

Dana Borcea creează un univers liric solemn, scrie un poem al prăbușirii, al timpului crepuscular, care nimicește, un poem al crizei existențiale. Scurgerea timpului este heraclitiană, agresivă, vitriolantă, iar memoria nu se mai hrănește cu imaginea paradisiacă a copilăriei, ci cu trecerea ei: „copiii nenăscuți/ au început să strige/ nouă ce ne mai rămâne”, „același ronțăit/ de șoarece/ timpul/ sare/ de pe un trup/ pe altul/ roade/ dinspre copilărie/ spre mâine/ bunăoară/ era aici/ o amintire/ cu mama pe prispă/ prin noile ziduri/ de-abia mai respiră/ o prispă/ orfană”.

Lirismul cu note existențialiste și expresioniste este cel al trăirilor târzii, al tăcerii grave, al ființei însingurate pentru care mărturisirea devine antidotul solitudinii. Poemul este despre Siberia interioară, despre golul ființial, despre natura flămândă a trupului, care devorează năucitor. Autoarea scrie o istorie a amintirii, iar scrisul este perceput ca o recompensă a vieții: „se deschide câte o fereastră/ perechi de ochi/ dezghioacă infinitul de timp/ năpădesc recoltele”, „Siberiile flămânde/ stau gata să-și înfigă/ rădăcinile/ în sângele țăranilor”, „trebuie să uiți/ tot ce-ai știut despre scris/ mi s-a spus/ vei scobi verbele/ vei împerechea cuvintele altfel/ trebuie să scrii/ o poezie cu greutate” (Am învățat să scriu târziu). Bărăganul devine un spațiu bivalent al tristeții și al solitudinii, o replică a Siberiei flămânde și devoratoare, dar și a deșertului nimicitor: „Bărăganul acesta/ care iarna înghite/ suflarea// vara usucă/ fântânile” (Casa mea).

Volumul are o dispunere duală; pe de o parte este poezia „bobului rotund”, pe care îl macină „cu moara de casă” și pe care îl degustă, învățându-i aromele, pe de alta este o poezie a trăirilor, a simțurilor pe care le descoperă treptat în și prin scris: „Încerc// poeziile/ cu dinții/ precum/ monedele/ din metal prețios/ pe cele/ cu bobul rotund/ le macin/ cu moara de casă/ învechită/ dimineața/ pun câte o lingură/ în cana cu ceai/ poezia/ mă prinde de ceafă/ și-mi dă drumul în/ fluviul aromelor/ învăț/ să înot”.

Spiritul ludic se manifestă discret în poemul tighelit cu neliniști, un poem al „bobului rotund” secondat de bobul alungit al trăirilor în încercarea de a le conserva, de a le proteja într-o stare de copilăreală: „Copilul din mine// dă semne că s-ar trezi/ îl legăn mai tare/ să nu vadă viscolul/ îl învelesc/ cu pătura groasă de lână”. Volumul, în întregul lui, este un joc al forțelor interioare, al frământărilor, al nevoii intrinseci de eliberare a unei tensiuni in crescendo. În liniștea aparentă se distinge strigătul disperat al ființei însingurate: „în ceainic/ fierb/ lacrimile lui Moise”, „mi-aș da amintirile/ în schimbul/ unui chiot de copil// ninge ninge/ peste suflet/ încolțește/ sămânța de muștar/ a singurătății” (Zăpada). În ciuda tonului grav, pe alocuri lancinant, finalul propune o discretă speranță: „La umbra siberiilor// ciorile își fac cuib/ pe cumpăna ochilor/ ciugulesc lumina/ facerea lumii s-a împiedicat/ de marginea umbrelor/ viața se odihnește/ în oameni/ cimitirelor le lipsește veselia/ de la săpânța/ hărmălaia copiilor/ este un ecou/ din tristețea mamei/ la umbra siberiilor/ buruienile/ devin trandafiri”.

Siberii flămânde redă în esență o colmatare a stărilor poetice, o motricitate a trăirilor, o dinamică a ideilor într-o infuzie subtilă și o sensibilitate nuanțată, iar substanța lirică este recognoscibilă în toate poemele ruinii construite pe realul poetic.

 

Imelda Chința

(„Caiete silvane”, nr. 175, Zalău, jud. Sălaj, 2019)