Încă din primele texte ale noului volum de poeme, Emil Nicolae pare adeptul unei picturalităţi ce refuză prinderea definitivă în real. Nimic neobişnuit, de altfel, la un poet ataşat de mecanismele estetice avangardiste şi specialist imbatabil în Victor Brauner. În prima parte din Suflet prădător decorul e minimalist, dar e unul fantast, ca şi cum oraşul ar fi suprasaturat de convenţional şi ar permite deschideri spre tot felul de incredibilităţi. În Micile cruzimi ale serii apar, aşadar, ştrandul, staţia de autobuz, vitrina, piaţa, cartierul, dar oraşul e bântuit de singurătate şi de giulgiul morţii. „Scheletul unei iluzii” şi „rămăşiţele ei”, „vântul de piatră” şi „groapa lui Daniel în formă de carusel” sunt decantări relevante, în acest sens, dar şi pseudo-personaje precum „piticul macho de la etajul doi”, „pisica de fier” sau „vipera languroasă de la trei” subminează aşteptările. Peisajul urban e dialectic şi mobil, mişcându-se între contraste adesea şocante: cartea subţire-cartea groasă, botină-şenilă, ploaie acidă-ninsoare, adevăr-iluzie.

Peste toate, recurentă e tema scrisului ca formă de evadare dintr-o provincie care devorează prin decor repetitiv şi aşteptare infinită („Pe foaia albă foşneşte/uşor lumina înserării/pe carnea albă clipeşte/ascuţit peniţa de oţel/şi scrie şi scrie” şi „În spaţiul dintre primul vers/şi al doilea vers/nu trebuie să rămână timp/pentru o crimă” sunt doar două dintre textele integrale ale secţiunii). Scrisul e, esenţialmente, imaginativ, adică producător de imagini-blitz, din ce în ce mai aeriene, mai imateriale, cum e, între altele, „zăpada pe care se odihneşte umbra panterei scăpată din visul pictorului”. Avem o lirică austeră, cu un barochism sobru, ca un desen complicat după natură, dar stilizat în cele mai multe detalii. Sunt poeme-tablou, poeme-stampă, picto-poeme cu efectul estetic facilitat de mica lor întindere, de concentrarea formală maximală, care le conservă misterul, lăsând la suprafaţă doar epifenomene cu mare potenţial ontologic. Lucrurile în sine, evidente şi definitive, sunt ocolite cu obstinaţie într-un discurs orientat ostentativ împotriva tuturor adevărurile cunoscute. E vorba de un univers care se autodevorează, căci în Rai creşte mătrăguna, iar Dumnezeu strigă „OUT” de pe acoperişul lumii şi apoi pleacă. „Sufletul prădător” e chiar metafora misterului insondabil care tulbură siguranţa unei modernităţi instalate prea arogant prin acţiunea raţională a dezvrăjirii: „La ce sunt bune aceste invenţii/şi instrumentele sofisticate/dacă nici în ediţia de seară/n-au reuşit să anunţe/identificarea misterioasei amprente/lăsată de gheara sufletului prădător”.

A doua parte, Rămăşiţele omului, conţine texte mai lungi, care lărgesc câmpul imaginar dinspre anxietatea eului spre socio-politic, spre evenimenţial, spre istoric. Sunt trimiteri la autori, la personaje, la întâmplări şi locuri cunoscute (Tacitus, Bacovia, Mengele, Hrabal, Doneţk, Lisabona). Autoironic, poetul riscă şi poeme în formă tradiţională, un fel de pasteluri contrastante (cu cele din prima secţiune) prin frumuseţea extrasă exact din miniaturizarea imaginilor, dar avem şi experimente formale (acelaşi poem redat odată-n versuri, odată-n proză). „Sub zăpezi un înger/sapă labirinte/mersul e-o surpare/(nu-ţi aduci aminte)//poate-n depărtarea/lumilor tăcute/sâmburele iernii/vrea ca să îl strămute//echilibrul zilei încă nu presimte-/sub zăpezi un înger/sapă labirinte”. Un text fără titlu din final mi se pare semnificativ pentru poetica întregului volum: „Visul în întuneric/este obligaţia acestei zile/uită visul cu ochii deschişi/care te-a umplut de iluzii/sub pleoapă colcăie adevărul/anatomia fericirii îşi dezvăluie/planul grotesc/colecţia de păpuşi/cu zâmbet standardizat/nu mai valorează doi bani/pe piaţa liberă a vieţii/pe cine ai iubit dacă/nu ai auzit geamătul mamei/şi cine te-a iubit dacă/nu ai văzut uciderea tatălui/ia-ţi în spinare sacul/cu toate zilele care ţi-au rămas/şi trage pleoapa peste ele/cu zgomot/cu furie/precum poarta grea/peste o proprietate pustie”. În poezie, adevărul descinde din fantasme, pustiiri şi nefericiri, aşa cum cotidianul îşi dezvăluie esenţa abia „sub pleoapă”, într-un desen grotesc, făcut revendicativ, cu ochii închişi în faţa banalităţii realului.

Suflet prădător e un volum remarcabil, încă unul, în creaţia lui Emil Nicolae, atât de parcimonios cu propriile apariţii. E o lirică migăloasă vizual, puternic estetizantă, refuzând alunecarea în sentimentalism în favoarea unui uşor aer cerebral, concentrat pe perfecţiunea imaginii şi pe jocul formelor, nu neapărat pe intensitatea trăirilor.

Adrian G. ROMILA

(„România literară”, nr. 48/ 17 noiembrie 2017)

Post Views: 159