[…] Echim Vancea este un poet din categoria celor despre care critica literară a avut întotdeauna cuvinte de laudă de spus, dar s-a abținut să pluseze, așa cum s-a întâmplat și cu Vasile Muste, de pildă. În critica poeziei românești contemporane este nevoie de afirmații pertinente și bazate pe conținut, cât de cât tranșante și curajoase. Marea pare peste tot la fel, dar adâncimile ei sunt diferite. Echim Vancea face parte, biologic, din generația poeților care au acum între 60 și 70 de ani, „situație” în care se află cea mai mare parte a poeților importanți din țară, cei mai mulți peste media comună de valoare, unii foarte importanți, unii mari poeți, unii poeți valoroși și în plină putere creatoare, unii poeți afirmați și cu o oarecare notorietate, unii cunoscuți și (și) valoroși, destul de mulți închipuiți sau autoașezați în clasamente „ad hoc” pe considerentele vârstei, prieteniilor, împrejurărilor, iluzionărilor personale etc. Sigur că lucrurile sunt delicate și lumea literară actuală e în plin proces de schimbare radicală și mă tem că urmările vor fi dezastruoase pentru poezie – așa cum o știm noi azi. Reinterpretând și remixând – nu se adaugă valoare, se scad doar valoarea generală a poeziei și importanța ei în societate și pentru creator. Când totul e posibil, nimic nu (mai) e posibil și lucrurile cad în derizoriu.

Despre Echim Vancea au scris poeți și critici din toată țara și aș începe o „incursiune” spre Ultima pagină (Ed. Junimea – la 50 de ani, Iași, 2019), volumul său cel mai recent, amintind câteva scurte păreri critice: „Echim Vancea scrie o poezie aspră, îmbrăcată în haine de lucru, lucidă, refuzând confortul unei visătorii leneșe, prea puțin gravată de ticurile coregionalilor săi, măcinați de melancolii paseiste” (Mircea Petean); „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, revelându-se ca un poet al locului… și al timpului său, prin apelul la gramatica post-modernismului românesc, în vogă la acest sfârșit de mileniu” (Laurențiu Ulici); „maramureșeanul Echim Vancea are gravitatea compozițiilor ce topesc confesiunea lirică în instantaneu metafizic” (Geo Vasile); „Poetul își creează propria listă de simboluri, propria mitologie, de loc atent la furiile din jur, ironic doar cu ceea ce nu încape în cuvinte” (Adrian Alui Gheorghe); „Echim Vancea ne oferă o poezie plină de neliniște și întrebări despre zădărnicie” (Horia Gârbea); „Ritualic, grav, sacerdotal… maramureșean statornic și fermecător” (Lucian Vasiliu); „În calitate de înger căzut, Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice” (Gheorghe Grigurcu); „Nu-mi amintesc să fi citit un poet mai maramureșean decât Echim Vancea” (Vasile Morar).

Deci: „La o adică, noaptea nopților te va surprinde odată cu zorii”, „orașul are zăvoarele trase”, „în ziua mâniei te păzește de omul fără prihană / și care mai are și paharul gol în mână”, „el știe doar unde sunt scrisorile nedeschise și cărțile necitite”, „ca o dovadă a timpului meu fără glorie / lumina de la o vreme a început să mă ducă de nas / lumina unei raze de lună în luna de miere”, căci umbra vine de mult mai departe.

Am așezat laolaltă câteva versuri culese, la întâmplare, la lectura volumelor acestui poet aflat acum la o vârstă (aproape) patriarhală, după un șir de suferințe trupești pe care și le-a depășit cu stoicism, poetul și prietenul meu de graniță Echim Vancea, care, deși s-a retras într-un sat de pe malul Tisei, rămâne pentru mine poetul în lumea lui, făurită anume pentru asta, Bibliotecarul, cititorul din scriptorium, omul de cultură de la fruntariile țării, directorul degajat și responsabil de la biroul Bibliotecii municipiului, aflate în Palatul Culturii care acum nu mai este al culturii, așa cum ar fi de bun simț, ci, din motive grosolane, al preoților, al bisericii, care vor deschide acolo, probabil, expoziții de patrafire.

Ultima pagină, volumul apărut la Junimea din Iași, este o demonstrație de virtuți poetice, pentru că Echim Vancea are responsabilitatea versului percutant și a poemului durabil, rezistent la intemperiile timpului și ale timpilor… Un poet modern atât cât trebuie, dominator în lumea imaginată și proiectată de poemele sale, un modern de factură moderată, fără încifrări sforăitoare și inutile, fără stridențe și fără compromisuri de dragul epatării, un poet contemporan destul de important pentru a nu putea fi trecut niciodată cu vederea, așa văd eu, după o lungă călătorie prin cărțile sale, arta poetică a lui Echim Vancea. Și nu doar atât. Deși titlul cărții sună oarecum pesimist și duce gândul spre finitudine, spre prevestirea unui final și imaginarea unei continuități prin valoarea care îi este dată acestei „ultime pagini”, cartea, un adevărat regal de poezie de la un capăt la altul, de la suferință extremă la iluminare și detașare – este încă o reconfirmare a unei disponibilități poetice rare. „În umbra frunzei de nuc / iarba are din când în când frică / de moartea plângându-și de milă” (Floare de câmp). „Ziua nu știe că pe aici a trecut / neliniștea mestecenilor albi” (mesteceni albi); „e timpul să-mi las numele în loc de viață / prins în șanțul dintre noapte și zi / visez că mă visează o pasăre albă” (în tăcerea cuprinsă de amurg). Imaginile poeziei lui Echim Vancea sunt percutante („busuiocul e sătul de credință”), cele mai multe imprevizibile și în asocieri de mare efect („umbra culcată pe spate / murmură înjurături”), poemele sale saltă imaginația și o conduc spre înțelesuri cu miză metafizică, recompensatoare pentru spiritul care caută în poezie aerul proaspăt al insolitului și al profunzimii spiritului… Valoarea poeziei lui Echim Vancea se relevă cititorului de poezie cu ușurință, dacă acesta este îndeajuns de elevat el însuși încât să poată distinge jocul de lumini pe care îl creează cuvintele poemelor sale și atmosfera dinlăuntrul acestora.

Nicolae SCHEIANU

(„Nord literar”, nr. 6, iunie 2020)