„la ce bun / întrebi / la ce bun poezia // răspund orb // (ca la un examen / pentru care n-am învățat / nimic) // poezia /arhivează / o materie / care n-a mai fost // pune / timp / între coastele / noastre / subțiri // așază / perne / în jurul / inimilor / noastre / nedumerite”. Această artă poetică este definitorie pentru întreg corpusul de texte din al doilea volum de versuri semnat de Cristina Hermeziu, între timp îți vezi de viața ta. Arhivarea „unei materii care n-a mai fost” devine crez asumat pentru poetă, care pornește într-o prăpăstioasă odisee printre gânduri, amintiri, momente, scene de viață urbană pariziană sau peisaje interioare ale dezolării în fața avalanșei temporale a cotidianului. Drumul liric șerpuiește printre caverne și goluri, de unde răzbate, neîncetat, imanența vidului: „apăs tălpile merg las urme // trag după mine / golul // (…) ascult căderea / în / gol”. Miza poetei e simplă: conservarea sâmburelui unor momente, reale sau imaginate, ce au lăsat în urma lor suflul rece al melancoliei. Misiunea ei ține de revelarea clipelor aruncate între paranteze, care, în absența poeziei, sunt sortite nu doar uitării, ci mai cu seamă indiferenței.

În fapt, poezia Cristinei Hermeziu este una de frondă la adresa depersonalizării, a ruperii contactului cu propriul sine într-o lume în care suprafața pare să fi câștigat războiul contra profunzimilor. Rezistența devine posibilă doar prin conștientizarea importanței unui timp interior, furat goanei cotidiene: „să-ți treci carnea/ prin timp// să-ți treci carnea/ prin timp// abia apoi se aude sunetul acela/ care leagă fruntea de frunte inima de inimă/ venele între ele ca pe niște/ cabluri cosmice”. Făcând uz de repetiția cu nuanțe incantatorii, exploatând deplinul potențial al spațiului dintre cuvinte, prin plonjeul direct în lacune de memorie și afect, Cristina Hermeziu înfățișează în cheie expresionistă sinele fracturat al zilelor noastre, constrâns multiplelor paranteze care compun, în cele din urmă, o existență. Însă, printr-o perspectivă lirică atent cizelată, din aceste fracturi poate irumpe esența îndelung căutată: „un sfert (din timp) / sunt foarte frumoasă // un sfert / sunt slută // un sfert / sunt ca apa de vară // un sfert / sunt”.

Volumul între timp îți vezi de viața ta propune, așadar, nu o confruntare cu sinele, ci o îmbrățișare a acestuia, mai cu seamă prin prisma efemerului ce poate conserva umanul într-o lume în care „morții cu morții/ viii/ cu ce îngroapă de viu”.

Alexandru ORAVIŢAN

(„Orizont”, nr. 10, octombrie 2020)

Post Views: 3