Despre universitarul Traian Diaconescu, colegul nostru clasicist, profesorul și cercetătorul temeinic, poetul din el (pasionat și în opera sa de specializare academică, așa cum o arată destule pagini ale acesteia, de poezie) și omul, a scris deja în ZDI, substanțial și frumos, cum era și de așteptat, Eugen Munteanu, prin propria-i formație mai apropiat personalității evocate in memoriam.

Cum au vorbit, de asemenea, la acel, recent, moment al despărțirii, la fel de aprofundat și cu nuanțele de mare preț ale unor colegiale și umane afinități și confluențe, universitarii Constantin Frâncu și Anton Dospinescu, alături de Ion Vicovan, decanul Teologiei ortodoxe. Filologi și teologi, toți oameni de aleasă și înaltă cultură, în măsură să-i cunoască îndeaproape meritele și să i le aprecieze cum se cuvine, în temeiul acestei cunoașteri.

Cuvântul nostru, scris sau vorbit, de mărturisire publică a ceea ce ne leagă și dincolo de un atare sfârșit de viață, tenace și rodnică, de fapta și amintirea unui mare coleg, cum a fost și Traian Diaconescu, este însă și un prilej de a reflecta, cu un maximum de seriozitate și conștiință a responsabilității morale pentru adevărurile ce trebuie rostite înainte de a fi prea târziu, cu privire la ce se întâmplă, sub ochii noștri, cu școala românească, cu „educația” și realitățile ei de acum. L-am ascultat pe colegul lingvist Dumitru Nica vorbind despre Traian – tânărul absolvent bucureștean de la Clasice venit la Filologia ieșeană în anii ʼ60 și primit cu căldură și satisfacție de savantul Profesor Teofil Simenschi. O voce care urma celor ale tinerilor Iulian Hrușcă și Mihai Baltag, discipoli deveniți continuatori remarcabili ai celui evocat. Și această alăturare de generații pe o aceeași temă esențială, a comunicării și solidarității intelectuale dintre magistru și urmașii săi în branșă, nu mi-ar fi putut „suna” în niciun alt context, cred, mai adânc în semnificație și mai intens emoțional decât în acela tocmai al studiilor clasice. Pentru că e vorba de un tezaur – piatră de temelie (a spiritului european și a culturii mondiale) ca acela al Antichității greco-latine, front de lucru care leagă un corpus (de opere) – moștenire, peste secole și milenii, de studioșii domeniului, în „ștafeta” generațiilor succesive ale benedictinilor lor moștenitori. Umanitatea nu se poate lipsi de astfel de valori fundamentale, Universitățile adevărate își apără continuitatea unor atare școli de cercetare și acest lucru trebuie înțeles de orice ministru al Educației care știe să vadă și dincolo de „idei” și cifre birocratice.

L-am ascultat adesea pe Traian Diaconescu vorbind despre pericolul marginalizării Studiilor clasice (de parcă am fi încă pe vremea ceaușistei ministrese Aneta Spornic), cu durere și cu preocupare pentru mai tinerii colegi. A scris Eugen Munteanu în repetate rânduri, pe aceeași temă sumbră. Dar vrem să avem lingviști, filologi, literați, de înalt nivel, fără cultură clasică? Generația mea a trăit o atare situație ca pe o infirmitate intelectuală imputabilă comunismului, dar „azi”?! Sau acum li se face pe plac altora, „noilor barbari” (despre care nu întâmplător se vorbește)? Îi vedeam adesea împreună pe colegul meu de studenție Dragoș Moldovanu, pe Constantin Frâncu și pe Traian Diaconescu, îi legau și apropiau preocupările lor de cercetare, desfășurate pe căi diferențiate, toate însă cu rădăcini în latinitate, cum și clasicistului îi era de folos familiarizarea colegilor săi, nu numai teoretică (concepte, metodologie, orientări), cu evoluții din lingvistica mondială. De ce nu s-ar căuta, în prezent, forme de fortificare a culturii clasice, atât de necesară, nu numai la Litere, ci în general în zona umanioarelor?

Am ales să pun însemnările de față sub simbolica acoladă a poetului exilat la Tomis. În timp am scris (și publicat) despre volumele de poezie ale profesorului, cele apărute la Editura ieșeană Ars Longa. Cum am scris (manuscris rătăcit, din păcate, în „drum” spre redacția de destinație) și despre ultimul, cel scos la „Junimea”. Poezie lirică autentică, filtrată printr-o sensibilitate culturală autentică, deloc amenințată de vreo uscăciune (sau emfază) „livrescă”, dimpotrivă, de natura unei emoții intelectuale vii, trăite. Realizate într-o „tăietură” de sorginte clasică (brevitas)și de o nu mai puțin luminoasă claritas: una a cărei lumină vine din metafora nediluată și nici artificial încifrată. Cum am notat și altă dată, Dobrogea ovidiană e în viziunea sa și un spațiu iluminat de tandrețea mariajului celui născut în Bălceștii Olteniei cu o fiică a „Tomisului”, distinsa sa Doamnă, profesoară de engleză în Iașii amândurora și ai copiilor lor, crescuți întru frumusețe și elevație într-un mediu familial de nobile seve, ale inteligenței, culturii și muncii, cum s-a și văzut ca devenire în timp a fiecăruia.

Profesorul, devotat muncii sale de profesionist al catedrei și atâtor discipoli (licență, master, doctorate), cercetătorul savant mereu absorbit de munca sa, vorbind cu pasiune și (auto)exigență despre munca în domeniul specialității sale, opera legând, în complementaritatea lor, truda laborioasă a clasicistului și fiorul liric al poeziei, nu numai cel din paginile autorului, ci și ale traducătorului, colegul prețuit și iubit, de înaintașii săi, ca și de urmași, omul în al cărui aluat sufletesc sunt rădăcinile și sevele hrănitoare ale tuturor celorlalte „dimensiuni” aici evocate: Traian Diaconescu, unul dintre acei oameni cărora Alma Mater ieșeană de azi le datorează o nobilă transmisie de valori în dialogul și succesiunea generațiilor ei de alumni.

Nicolae CREȚU

(„Ziarul ce Iași”, vineri, 13 decembrie 2019)