Cu o remarcabilă activitate ştiinţifică şi eseistică, cunoscută, mai ales, în mediile academice, franceze şi româneşti, ca autoare a unor cărţi şi studii despre Emil Cioran „Cioran et le rêve d’une génération perdue” (l’Harmattan, Paris, 2013), „Un Cioran inédit. Pourquoi intrigue-t-il ?” (Michalon, Paris, 2016), „Cioran şi tînăra generaţie” (Contemporanul, două ediţii), „Întîlnire cu un om simplu”, „Cum s-a rezolvat problema fiinţei româneşti – Cioran şi Noica” etc. –, Mara Magda Maftei debutează în proză cu romanul Şi dacă omul vrea să fie fericit (Editura Junimea, 2016), construit pe două etaje distincte şi cu două tipuri de dis curs, care îşi împart, aproape în mod egal, paginile cărţii: povestea, cu trecerea frontierei realităţii spre ficţiunile romaneşti („acest roman a plecat din viaţă, dintr-o experienţă proprie şi, ca orice ficţiune, a trecut dincolo de ea”) şi comentariul unui autor care a urmat o „muncă de documentare”, folosind o vastă bibliografie unde se adună filosofi, economişti, istorici ai mentalităţilor, psihologi, scriitori, istorici şi psihanalişti, de la Platon, Aristotel, Epicur, Spinoza, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, pînă la Freud, Jung, Irvin Yalom, Oliver Sacks, Arendt, Kafka, Gandhi, etc.
Partea rezistentă a romanului Marei Magda Maftei se află în povestea lui Ghiţă şi Aglaie Popescu, oameni simpli, locuitori într-un bloc specific epocii, în blestemul caloriferului, al apei calde şi al celor două „frigidere”, balconul, unde ţin eterna fasole şi dormitorul ori baia („Ghiţă intră în baie, dar avu senzaţia că intră direct în frigider. Uitase să dea drumul la calori fer. E duminică seara. Duminica toată lumea face baie. Blestemat de calorifer. Pînă se încălzeşte ăsta mor de frig. Deschise robinetul, care de-abia se mai ţinea. Ruginit şi scîrţîind din toate încheieturile, robinetul îşi dădea sufletul. Ghiţă la fel. De nervi. Apa caldă era rece. Evident. Trebuia să aştepte jumătate de ceas ca să se încălzească”), trăind mereu drama alegerii între „pîine şi plimbat cu metroul”, a lipsei banilor şi, în consecinţă, a mizeriei care se instalează în casă, pe haine şi în suflete; o existenţă fără orizont, fracturată între idealizarea unui trecut, în fond, odios („Ceauşescu a fost eroul generaţiei mele!”, exclamă Ghiţă, cu gîndul la „măreţele ctitorii” Sidex Galaţi, Casa Poporului, Balta Mare a Brăilei, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul) şi vidul absolut care se întinde în zilele ce vor veni pentru un personaj figurînd omul ca experiment al unei societăţi obişnuite să-şi sacrifice oamenii, definitiv dependenţi de sistem: produse ale societăţii comuniste, Ghiţă şi Aglaie, la şaizeci de ani sînt oameni fără misiune, trăindu-şi viaţa ca o ratare perpetuă, cu creierul supraîncărcat de „programe proaste, învechite”, ieşite din uz, obiecte dintr-un muzeu al trecutului surpat în procesul hidos al descompunerii, rătăciţi, iată, în tranziţia spre „capitalism”, împărţindu-i beneficiile, ziarul „Click”, pentru Aglaie şi Facebook prin care Ghiţă comunică de zor cu foştii colegi de birou. Ghiţă, Aglaie şi cei asemeni lor, nu puţini, instalaţi, în tinereţe, cu for ţa, la oraş, pentru că li s-au luat „porcul, găina, petecul de pămînt”, hibrizi (nici ţăran, nici orăşean), protagonişti ai prozei noastre contemporane din anii ’60-’80, au învăţat să coabiteze cu frica, foamea, suferinţa, au cultura „statului la coadă”, iar, după 1990, cultivă un discurs revanşard sau, cum i se mai spune, nostalgic: iată: „Atîta vreme cît trăise în comunism, viaţa lui parcă avea un sens. Nu exista tentaţia noului. Toate erau la fel. Nu avea de ce să se gîndească la altceva, pentru că oricum, oriunde ar fi rotit ochii în jurul lui, toate erau la fel. Şi dacă am făcut atîtea, sau dacă nu am făcut nimic, la ce bun? Eu am oferit totul. Nu am primit nimic în schimb. Aşa am fost noi educaţi în comunism. De sensul vieţii se ocupa Partidul, ca şi de toate cele necesare traiului cotidian. Noi nu aveam la ce să gîndim. Trebuia să muncim şi atît. Să avem mintea clară ca să producem, nu Lector Oameni ai zilelor noastre Lector Cafeneaua literară înceţoşată de gînduri negre. Ce am primit în capitalism? Mesajul că fiecare se descurcă. Dar cu ce resurse? Deodată nimeni nu s-a mai gîndit la noi, nimănui nu i-a mai păsat de noi. Am văzut că polonezii au votat un preşedinte antieuropean, că Ungaria are un preşedinte prieten cu Putin. Cînd şi în România unul la fel? Eu unul m-am săturat să nu aud decît despre cît a mai furat unul sau altul. În România, toţi morţii de foame au intrat în politică cu singurul scop de a se îmbogăţi. Şi s-au îmbogăţit furînd. Europa de Est nu prea ştie să se descurce fără dictatură. România cu atît mai puţin. Furaţi, măi, cît mai aveţi timp. Vremurile se întorc. Vlad Tepeş nu e departe. Cînd poporul e mort de foame, miroase a revoluţie. Dacă toţi liderii ar fi umplut stomacurile mulţimii, ar fi curs mai puţin sînge. Ludovic al XVI-lea a murit, săracul, din cauza foametei propriului popor. Cu toate că el era un Rege atît de şters, blocat în lumea lui de tîmplar, şi în ciuda faptului că marele Ludovic al IV-lea lăsase cu limbă de moarte succesorilor săi mesajul de a favoriza luptele de defensivă şi de a hrăni poporul… Dar din propovăduirile altora nu învaţă nimeni. Nici măcar ultimul ţar al Rusiei nu a învăţat lecţia, cu atît mai puţin Ceauşescu al nostru”.
Mara Magda Maftei face o radiografie crudă, dar exactă, a vremii şi a oamenilor, mentalităţilor, tipologiilor şi mecanismului politico-social al „capitalismului” românesc; monologul interior al lui Ghiţă Popescu identifică un tip de mentalitate uşor de recunoscut, foarte activ în diverse faze ale istoriei noastre recente, iar nostalgicii (oamenii de tranziţie, adică: „o parte a lui Ghiţă trăia în prezent, dar o parte şi mai importantă a lui era agăţată de trecut”) reprezintă noua ţintă electorală pentru noul partid pe care Aglaie Popescu îl va fonda după ce se va fi îmbogăţit cîştigînd la Loto: „Cei care l-au iubit pe Ceauşescu încă nu au murit. Aici e şansa noastră, dragii mei. Aveţi grijă de votanţii noştri. Zîmbiţi şi promiteţi. Şansa noastră stă în mîinile noastre” – aceasta e „strategia” noului şef de partid politic, pregătit să guverneze într-o lume unde aleşii, „oamenii superiori” ţipă, urlă, se enervează, sînt agresivi, se îmbogăţesc din banul public urmînd sfaturile unor consilieri precum Bogdan Clamă („În politică se fac, domnule, banii în ziua de azi. Un SRL acolo, incolor şi inodor, prin care se semnează multe contracte cu statul şi gata, cresc banii. Oamenii se îmbogăţesc din banul public. Ăsta nu se numără. Nu interesează pe nimeni ba nul public, ăla plătit de fiecare muritor. Cine stă să-l numere ca să vadă dacă a mai crescut sau nu?”), iar votanţii lor se regăsesc în oamenii fără chip, în masa amorfă a celor care, de exemplu, stau la coadă în faţa cabinetului medicului de familie Tuşica: „Bătrîni în cîrje, oameni în scaune cu rotile, taburete ponosite doar pentru zece persoane. Mai toţi în picioare sprijinindu-se de pereţii murdari, ca şi cum ar fi vrut să transfere acestora grijile lor. Să le paseze dure rea fizică şi oboseala statului la verticală. Haine ponosite. Reţete vechi împăturite în ziare. Cearcăne şi riduri. Batiste murdare. Figuri blazate. Linişte surdă. Niciun zgomot. Fiecare îşi povestea oful vecinului din stînga sau din dreapta. O naţie întreagă obişnuită să se plîngă, în loc să acţioneze. O naţie cu memorie selectivă. Pasivă şi supusă. Revoltată şi intrigată în faţa celor din aceeaşi categorie, dar umilă şi docilă în faţa «superiorilor». Doctoriţa Tuşica făcea legea”. Povestea despre descreşterea lui Ghiţă şi Aglaie Popescu este dinamitată spectaculos, în jerbe de artificii care marchează începutul creşterii lor: într-o zi, gîrbovit de insistenţele Aglaiei, Ghiţă cum pără un bilet la Loto – terapia de grup a oamenilor săraci, sărăciţi, umiliţi şi obidiţi – şi cîştigă marele premiu, trei milioane de euro; „amărâta de hîrtie” le schimbă radical viaţa, în comic şi tragic, Ghiţă, asaltat de tot felul de consultanţi financiari şi agenţi de asigu rări, care îşi oferă serviciile (neuitînd primele lecţii: să fure, să mintă, să sfideze), încearcă să se informeze de pe internet despre felul cum se fac investiţiile, pentru ca, în final, banii cîştigaţi să-l terorizeze („Banii ăştia căzuţi din cer erau un fel de experiment Piteşti pentru Ghiţă”, spune naratorul-raisonneur), existenţa sa nu părăseşte „închisoarea culturală, maritală, socială”, în vreme ce Aglaie, care „nici nu ştia să scrie suma pe hîrtie”, visează la luxul, calmul şi voluptatea lumii „mondene”, vacanţe scumpe, avioane, vilă în Pipera, haine, genţi şi pantofi „de firmă”, dar şi, iată, o carieră universitară după „modelul Elena Ceauşescu”, chiar şi o fulminantă ascensiune în politică: Aglaie e femeia-kitsch, cu o lungă tradiţie în literatura noastră, începînd cu Chiriţa lui Alecsandri, învăţînd repede că „omul cu bani” trebuie să-i trateze pe ceilalţi „cu sictir”! În sfîrşit, venirea banilor acutizează relaţiile de forţă din cuplu, Aglaie îl internează pe Ghiţă la un spital de boli nervoase, în speranţa de a rămîne singura beneficiară a milioanelor de euro, iar Ghiţă, la sfaturile medicului psihiatru Nick, scapă din capcană şi se întoarce de unde va fi plecat demult, la casa părintească părăsită dintr-un sat de la capătul lumii; acolo sfîrşeşte povestea sa Mara Magda Maftei, în felul lui Ion Creangă din „Ivan Turbincă”: Ghiţă se hîrjoneşte cu Moartea, o păcăleşte folosind tertipurile simpaticului personaj al marelui humuleştean.
Al doilea etaj al romanului „Şi dacă omul vrea să fie fericit” aparţine vocii auctoriale a cercetătorului şi cititorului de filosofie, istorie, psihanaliză; bibliografia trece în textul romanesc, îl inundă, transformă personajele în obiecte de studiu, făcînd din roman o poveste comentată, un eseu, scris, din şi în spiritul şi litera unor sisteme filosofice, studii de psihanaliză ori biografii, precum aceea a lui Schopenhauer, rezumată pe larg, protagoniştii părînd a fi creaţii ale mentalului, emoţiilor şi lecturilor autorului care le-a înfiinţat: „Şi dacă omul vrea să fie fericit” e romanul unui prozator care preferă bogatele biblioteci ale lui Ghiţă şi Nick, în fond, ficţiunea ficţiunilor sale.
Ioan Holban
(„Cafeneaua literară”, Piteşti, nr. 9, 2016)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.