O viaţă, cu subtitlul Pagini dintr-o epopee efemeră şi cu enumerare subsecventă stări, tablouri, însemnări, firimituri epice. Psalmi, viziuni este o carte de poezie pe care Gabriel Chifu a „programat”-o măcar la nivelul numărului de piese componente: „Am scris această carte stăpânit de un sentiment puternic şi foarte clar conturat: era ca şi cum, scriind, viaţa s-ar fi mutat din trup în textul ce tocmai se năştea. (…) Perioada cât am fost prins în facerea cărţii a fost una de neobişnuită intensitate: timpul a avut altă consistenţă şi curgere. Mi-am propus să scriu 66 de texte, câţi ani număr (vârsta interioară e diferită!).” Venind generos în întâmpinarea cititorului, poetul oferă un „opis” generic al pieselor componente, sugerând că epopeea unei vieţi – fie ea şi, oximoronic, „efemeră” – îşi are o consistenţă măsurabilă în unităţi ce ţin de materia lăuntrică a fiinţei. Reveriile, meditaţiile, viziunile sunt transpuse pe curat în texte ce expun scene, secvenţe, parabole cărora autorul le imprimă o mişcare cu finalitate simbolică, uneori sapienţială. Sursa energetică a variatelor configurări poetice o Poeți în cărți Ioan Moldovan Ioan Moldovan 14 constituie, în opinia mea, starea remanentă de tânjire a instanţei reflexiv-emoţionale de absorbi în lăuntrul fiinţei sale individuale („să cuprind în sinea mea”), şi de a-şi apropria miracolul doldora de mistere al lumii – „lumea aceasta mirifică, epopeică, incomparabilă”.

Emotivitatea e ţinută de valoare în sine, având puteri recuperatorii şi transfiguratorii („E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,/ suferind, efemer, muritor/ dar găzduiesc în mine o comoară/ fără pereche, emoţiile.) Comparaţia ca treaptă de accedere la poemul-metaforă e la îndemâna poetului (v. Emoţiile).

Fondul elegiac e dat de inventarul singurătăţilor, de sentimentul precarităţii materiale a fiinţei individuale, de ruptura dintre, cum s-ar zice, real şi ideal, dintre luciditatea incapabilă de a mistifica datele imediate şi energia melancoliei-de-a fi producând mereu patrii imaginare compensative. Vârstei vulnerabile a timpului adunat în biografie şi în biologie şi, prin consecinţă, compresiei elegiace, poetul îi caută, contrapunctic, secvenţele vârstei aurorale ale copilăriei, cu imprevizibile devoalări ale memoriei afective (v. Derdeluş, Viaţa e un basm, O descoperire amară şi multe altele). Este ceea ce subliniază Nicolae Manolescu în lectura noii cărţi : „Există câteva teme constante în poezia lui Gabriel Chifu, de la Însemnări din ţinutul misterios încoace, pe care le regăsim şi în O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră, cel mai recent volum al său: dragostea, degradarea fizică legată de vârstă, cu alte cuvinte, metamorfoza fiinţei umane trăită ca inevitabilă experienţă intimă, revizitarea copilăriei şi a adolescenţei. Aceasta din urmă constituie cheagul moral al volumului de faţă: un număr important de poezii dezvoltă în variaţiuni tema cu pricina. Ele sunt printre cele mai frumoase din carte.” (v. „România literară” nr. 41/ 2 octombrie 2020, pag. 13, rubrica „Focus”. În cadrul acesteia se pot citi, alături de confesiunea autorului – O istorie a eului – , lecturi aparţinând lui Adrian Popescu, Mircea Mihăieş, Răzvan Voncu şi Ioan Holban).

În poetica lui Gabriel Chifu discursul poetic este configurat de imperativul coerenţei şi al voinţei de limpiditate a semnificaţiei deduse. Revizitarea copilăriei procură poetului ocazia de a saluta revelaţii ale căror lumini nu puteau fi apropriate atunci, dar pe care acum le asumă în prospeţimea lor de orizont reflexiv şi liric. Calmul semnificaţiei e rezultat al unei atitudini reflexive, mereu preocupate de transferul unui sens poetic emergent. Dacă viaţa poate fi – şi este cel mai adesea – indisciplinată, transpunerea ei în text se cuvine să fie clară, compunerea textului se cade să aibă un ecleraj lămuritor în privinţa mesajului poetic: „N-am să fiu capabil niciodată să descriu întregul: partea/ murdară, ferocitatea, abjecţia lipsesc din tablou” – este o descoperire per cont propriu din adolescenţa dintâi (v. O descoperire amară). Este vorba, altfel spus, de un construct poematic ce presupune un consum intelectiv dirijat menit să obţină din mixtul emoţional un produs liric cristalizat în poem. Poetul este propriul hermeneut al călătoriilor sale lăuntrice: „Aici, unde totul se tulbură şi piere,/ a venit de undeva o adiere.// Enigmatică, m-a luat şi m-a dus/ undeva sus, foarte sus./ Până acolo calea e lungă,/ vulturul putere n-are s-ajungă.// Nici frig acolo nu e sau vreo boală/ cămara suferinţei e goală./ Până acolo nu ştiu cum, /chiar moartea se rătăceşte pe drum.// Doar raza acolo domneşte./ Suprafiresc şi fireşte/ peste mine-n troiene se-adună,/ glorioasa poveste să-şi spună.” (O adiere m-a luat şi m-a dus).

În apartamentul său din Baicului, poetul se supune unui exerciţiu „metempsihotic”: din/în fiinţa sa ies sau intră mereu entităţi psihopompe, toate având legături enigmatice, totuşi descifrabile, cu viaţa celui care scrie acum despre cutare ori cutare existenţă anterioară a scribului, toate însă având, în plus, la o privire orfică înapoi puteri pe care prezentul individual nu le mai deţine, pentru a însenina „clipa cea repede” prin acest unic mod: să le resuscite prin scris. Realului kafkian („fără să fiu anunţat, am fost/ judecat, am fost condamnat. Mi s-a stabilit vina, mi s-a fixat pedeapsa. Fără apărare, definitiv” – din poemul Judecat, condamnat. O viziune), îi opune câteva epifanii din imaginarul luminos al paradisurilor copilăriei şi iubirii, acestea înseşi având doar durata poetică a reiterării prin scris. A treia cale este cea a psalmilor, în a căror muzică atât de „neînţeleasă dar plină de-nţelesuri” sufletul ameninţat de cădere („Am ajuns şi eu pe marginea prăpastiei”) percepe redempţiunea: „Da, m-am prăbuşit/ şi nu m-ai lăsat/ de hău să fiu înghiţit./ Iar când am surzit, m-ai făcut să aud muzici. Iar când am amuţit,/ mi-ai picurat pe buze cuvinte cu miez./ Iar când mi-a stat inima,/ ai trezit-o şi ai înnoit-o/ puternică-n piept.// Din ce este-m mine oare/ cât e al meu, pământesc,/ şi cât e primit în dar, de la tine?/ O scânteie din tine, focule mare,/ tu ai pregătită pentru fiecare:/ eu ştiu, o aştept, mi-o trimiţi şi de laud.” (din Psalm – „Am ajuns şi eu pe marginea prăpastiei.”)

O viaţă… oferă cititorului de bună credinţă un minunat prilej de reîntâlnire fastă cu poezia eliberată de grijile modei şi ale ierarhiilor oţioase.

Ioan MOLDOVAN

(„Familia”, nr. 10, octombrie 2020)