Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, unul dintre cele mai cunoscute și mai valoroase festivaluri de literatură din țară, a avut și mai are încă doi organizatori și reprezentanți unanim recunoscuți de poeții participanți: Echim Vancea, în special în perioada de început, și Vasile Muste, o lungă și fructuoasă perioadă director al Casei de Cultură din Sighetu Marmației, care și-a avut sediul în Palatul Culturii, clădirea emblematică a Sighetului, construit la începutul secolului anume pentru a fi sediu cultural, cedat, prin manevre politice rușinoase (care vor pune o pecete jenantă asupra multora dintre cei implicați) reprezentanților bisericii. Acum are un lacăt mare pe ușă și se degradează încet în așteptarea unor vremuri mai bune, în timp ce Centrul Cultural din Sighetu Marmației și instituțiile de cultură din municipiu, inclusiv Biblioteca Municipală, își au sediile prin diverse clădiri ale orașului, situație adusă de o mutare politică bizară, inoportună și de neînțeles, care va fi receptată și taxată ca atare, la vremea ei, cu siguranță. Vasile Muste a fost mult timp directorul și organizatorul principal al festivalului, poziție din care a invitat în juriu poeți și critici literari importanți din țară.

Poet al sevei, al ierbii și al împăcării cu iarba, al dragostei, al vârstelor fericite, dar și al vremilor de tristețe, al frământărilor lăuntrice continue, al vremurilor amare, dar mai ales al satului – în special al satului său, Coruieni, din Țara Lăpușului –, Vasile Muste a publicat o serie de volume de poeme așteptate cu interes și receptate foarte bine de critica literară, printre care amintesc aici Înstelarea frigului (Ed. Cybela, Baia Mare, 1997), Constelația copilăriei (Ed Odeon, București, 1998), Carte de vizită (Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2003), Coruieni (Grinta, 2006), Proprietarul de distilerii (Galaxia Gutenberg, 2008), Însingurarea îngerilor (Grinta, 2010), Cartea împăcării cu iarba (Grinta, 2011) sau Sfântul izgonit din calendare (Ed. eLiteratura, București, 2013). Au urmat apoi volumele Satul de tăietură va muri (Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2017) și seria de volume „de dragoste”: Eu nici în moarte n-am să pot muri (Ed. Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018), Ami de sub cerul meu (Grinta, 2019) și Inima Luanei (Ed. Junimea – la cincizeci de ani, Iași, 2019), cărți despre vârstele de răscruce ale omului, despre nevoia de dragoste și despre dragoste ca unică soluție existențială a omului aflat la vârsta „împăcării cu iarba”.

Despre poetul maramureșean au scris, fără zârcenie, critici și poeți din țară, impresia generală fiind aceea a unui poet bine conturat, insolit, grav și profund. Adaug celor spuse până acum câteva remarci critice despre poet și despre poezia sa pentru a nu lăsa inpresia că afirmațiile pe care le fac despre Vasile Muste sunt de complezență sau din prietenie (doar):

„Vasile Muste exersează pe o tramă a graficii expresioniste, cu trăsături de o melancolică fermitate: «închid cuvintelor ochii și ies afară pe urmele lor / zace în patul meu primăvara și nu poate să moară / pasărea care îmi crește din umăr nu știe nimic / despre satul meu în formă de vioară» (locuri gata să zboare)… Irepresibila nostalgie a satului natal nu merge pe făgașul bătătorit al sentimentalismului dezarmant, ci se străduiește a se constrânge în conturul unor imagini insolite. Patetismul de fond își caută căi de omologare formală” (Gheorghe Grigurcu); „mă mândresc cu prietenia câtorva poeți adevărați. Unul dintre ei este Vasile Muste” (Dan Silviu Boierescu); „Vasile Muste este unul dintre puținii mei prieteni adevărați în care am încredere deplină. Vasile nu știe să fie duplicitar, sinceritatea lui nemascată îi supără pe unii, dar lui nu-i pasă. A fost, este și va fi întotdeauna poet și nimic altceva” (Radu Ţuculescu); „poemele lui Vasile Muste au un dramatism discret, o filozofie captivantă deconspirând o percepție originală a realului, dar nu departe de sindromul unei sănătoase tradiții lirice respirată textual cu autentic profesionalism” (Daniel Corbu) etc. Muste este un poet cu un statut poetic serios, consistent și valoros, un creator de teritorii proprii și de sonuri cât se poate de serioase și profunde, izvorâte din locul unde sunt izvoare, nu urcioare. „Satul de tăietură va muri” este o coborâre în atmosfera vechimii rustice, în care copilăria devine liant între timpuri fantastice și timpurile în care lumii i se arată pisica apocalipsei. Seria de cărți așa-zise „de dragoste” conține poeme scrise nu din disperare, ci din convingerea că poezia, dacă nu lecuiește, cel puțin pune stavile dezastrelor vremilor. Despre Inima Luanei, cartea asupra căreia mă opresc un pic, aș spune că este cartea tămăduirii prin dragoste, poemul fiind singura armă fermecată care poate opri devastarea și pustiirea sufletească și trupească.

Muzele sunt greu de scos din cuiburile lor, din ținuturile lor și orice muză veritabilă care-și fâlfâie aripile peste viețile poeților este binevenită. Cu atât mai mult, Luana, cea din Ţinutul Luanelor, ținutul primordial unde oamenii erau simpli și nevoile omenești erau doar cele naturale, muza care ocupă un loc aparte în ierarhia muzelor ținutului de la capătul lumii în care locuiește „poetul cu barbă din Nord”. Inima Luanei este o carte de dragoste, despre dragoste, în dragoste, cu dragoste, dincolo de dragoste și, cum zice Păunescu, „în fața dragostei și-a morții / cu toți redevenim copii”. Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată, la fel cum nici ultima dragoste nu se uită niciodată. Și orice dragoste poate fi, oricând, ultima dragoste și prima dragoste. Mai mici sau mai mari, toate iubirile sunt definitive în viață, una dintre ele este, cu siguranță, definitivă. Poate prima, singura, poate una dintre ele, cea ultimă. „În ziua în care m-am despărțit de inima mea / trecând în inima ta / a fost senin și bine pe pământ” (Nu am inima ta nu am nimic); „Aș fi murit dacă eram mai tânăr / n-aș fi trăit fără un rost suprem / plecarea mea din casa asta mare / căreia îi spunem viață și blestem” (Sărut înlăcrimat); „Aș fi murit fără tine dacă nu m-ai fi dus / să trăiesc lângă liniștea ta selenară” (Despre cum nu vei muri) etc. Există, desigur, și mult teatralism poetic în chiar sinceritatea declamată în versurile sale. Dragostea din poemele sale este de un dramatism care se simte sub fiecare vers, „câtă luciditate, atâta dramă”, câtă iubire, câtă sinceritate – tot atâta dramă, pentru că trecerea timpului, chiar dacă poate face iubirea nemuritoare, ucide mesagerul. Ca și săgețile: toate rănesc, ultima ucide. Luana aceasta din cartea poetului sighetean, cartea însăși este un fel de Anabell Lee a lui Vasile Muste, cea care are datoria de a crea iluzia că acel „nevermore” din cântecul corbului nu există.

Vasile Muste este un poet de care se va ține mereu seama, iar antologiile naționale sau istoriile literare nu-l pot ocoli fără a risca dezaprobarea. Vorba poetului: „Frigul amenință literatura și oamenii nevoiași / dar oamenii și literatura nu mai pun demult întrebări”.

Nicolae SCHEIANU

(„Nord Literar”, nr. 5 iunie 2020)