„Noua carte a lui Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Romåne, Ce este realitatea? este concepută, cum încredinţează autorul, pe ideea că «realitatea este plastică», că suntem parte din ea, că «se modifică datorită gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre» şi, de aceea, «suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea». Afirmaţia este generos ilustrată cu opera lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988), membru post-mortem al Academiei Române, care, prin concepţia «terţului inclus», a deschis drum către o nouă înţelegere a conceptului de realitate. B. Nicolescu adaugă: «Ea îşi dezvăluie întregul sens dacă intră în dialog cu propria mea abordare transdisciplinară, fondată pe noţiunea de niveluri de realitate, noţiune pe care am introdus-o în 1982». Cum Basarab Nicolescu a fost unul dintre apropiaţii lui Ştefan Lupaşcu, această lucrare este concepută ca o prelungire a discuţiilor de odinioară; o carte «În jurul lui Lupaşcu», înţeles ca un «reformator» al gândirii secolului XXI, cum aprecia Jean-François Malherbe.

Pentru o mai bună înţelegere, primul capitol cuprinde o prezentare sintetică a concepţiei lui Ştefan Lupaşcu, cel de al doilea fiind dedicat noţiunii de «terţul inclus», iar următorul «nivelurilor de realitate» în abordare transdisciplinară a autorului. Capitolele care urmează – «Jung, Pauli, Lupaşcu şi problema psihofizică», «Ştefan Lupaşcu şi Gaston Bachelard: umbre şi lumini», «Terţul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea», «Dumnezeu», «Dialog întrerupt: Fondane, Lupaşcu şi Cioran», «Abellio şi Lupaşcu – Un ideal împărtăşit» – poartă cititorul în fascinanta lume a ideilor care au intrat în istoria gândirii din veacul trecut ca deschidere pentru o nouă modalitate de a percepe şi înţelege realitatea. În ultima secţiune a cărţii, se poate citi un dialog între Basarab Nicolescu şi epistemologul Edgar Morin.”

(Curentul, 4 decembrie 2009)

„Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezentă?
Transdisciplinaritatea tinde întru recuperarea unităţii cunoaşterii şi a Fiinţei, tinde întru unitatea ştiinţei şi ambiţionează să creeze punţi trainice de legătură cu Religia, cu Filosofia, cu Artă. Michel Camus vorbea despre o nouă cale iniţatică, ce tinde să reunească Tradiţia cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivită pentru a realiza evoluţia conştiinţei şi unitatea cunoaşterii în lumea actuală, marcată de numeroase provocări, criză de sens, desacralizare, degenerare morală, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din peştera în care ne-am autoclaustrat, nu este o ambiţie prea mare. La nivel internaţional au fost înfiinţate centre de studii transdisciplinare în peste 30 de tari, iar studiile transdisciplinare sunt tot mai prezente în curriculele universitare.

Academicianul Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii transdisciplinarităţii la nivel mondial, şi-a lansat recent la Iaşi cea mai recentă dintre cărţile sale: Ce este realitatea?, apăruta simultan în romana, la Editura Junimea, şi franceză, la Montreal, în Canada. Este o carte extrem de provocatoare, de curajoasă, în care, în acord cu Wolfgang Pauli, autorul apreciază că formularea unei noi idei despre realitate este sarcina cea mai grea şi cea mai importantă a timpurilor noastre. Realitatea este plastică, suntem parte din ea, dar ea se modifică odată cu gândurile, cuvintele, sentimentele şi acţiunile noastre, deci suntem pe deplin responsabili. Realitatea este, în acelaşi timp, interioară şi exterioară, cognoscibila şi incognoscibila, este raţională, dar raţionalitatea ei este multiplă, structurata pe mai multe niveluri de realitate, care corespund unor niveluri de conştiinţă, într-o fuziune a cunoaşterii şi a Fiinţei.

Un alt autor, Andreu Sole, într-o lucrare apărută concomitent la Junimea, în Colecţia Ananta, de studii transdisciplinare, Creatori de lumi. Posibilele şi imposibilele noastre, considera că lumea nu este decât produsul unei viziuni despre lume, ca oamenii sunt creatori de lumi, prin intermediul reprezentărilor şi al imaginaţiei lor. Istoria omenirii ar fi, astfel, povestea acestei pluralităţi ireductibile a lumilor. Realitatea lumii nu ar fi altceva decât ansamblul posibilelor şi imposibilelor pe care oamenii nu încetează să le creeze şi să le transmită, dar cu atenţia necesară pentru a face imposibile o parte dintre posibilele noastre, pentru că lumea să nu ajungă la barbarie, deşi Cioran spunea că tocmai asta e calea salvatoare. În context, nu pot să nu-mi amintesc definiţia lui Petre Ţuţea, care spunea simplu şi total: «Realitatea este Dumnezeu». Dincolo de asta, nu cred că se mai poate adăuga ceva.

Mie mi se pare că faptul fundamental în Univers este conştiinţa. Cu cât ne învrednicim de niveluri mai înalte de conştiinţă, cu atât realitatea esenţială ni se descoperă, ni se releva. Pe de altă parte, se pare că fiinţam într-unul dintre cele mai dense şi mai lente planuri ale existenţei, că ne-am uitat natură divină, originile şi destinul nostru cosmic. Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezenta? Poate accesul la o stare iluminată de conştiinţă, acea «turyia» despre care vorbesc Upanişadele. Sau poate artă…

Jung spunea că tot ce se afla în noi, dar nu reuşim să conştientizăm, se transforma în destin. Deci trebuie să aducem cât mai mult la suprafaţă din ceea ce s-a numit subconştient şi să ne oferim astfel o nouă şansă, mai puţin fatalista. Trebuie să devenim mai creativi, deci mai tineri, dar mai înţelepţi. Cum s-ar putea oare să folosim mai mult din capacităţile creierului, din potenţialul pe care-l avem? Eu, ca economist, cred – de pildă – că economia viitorului se va baza, în cea mai mare parte, pe valorificarea uriaşului potenţial de inteligenţă acum nefolosita. Se spune că toţi cei aflaţi în viaţa noastră reflectă un anumit aspect din ceea ce suntem noi. Cu ajutorul lor am creat diferite sisteme morale, filosofice sau religioase, cum e şi transdisciplinaritatea. Întrebarea e dacă ne ajută ele cu adevărat în planul evoluţiei spirituale sau ne autolimităm în felul acesta? Insistând asupra «complexităţii lumii» şi a «constrângerilor realităţii», conducători şi experţi ne explica faptul că nu suntem liberi şi că refuzul «realismului» ne-ar azvârli în utopie. Eu nu cred aşa ceva, dar rămâne întrebarea: suntem sau nu liberi? Şi ce este, de fapt, această libertate? Face parte din posibilele sau din imposibilele noastre? Şi «care sunt posibilele pe care ar trebui să le facem imposibile pentru a evita barbaria?» (Andreu Sole), deşi Cioran sublinia încrezător că tocmai această ne va salva?

Platon distingea între a scrie pe suflete şi a scrie pe obiecte exterioare. Dante ajunge la adevărata cunoaştere privind în ochii Beatricei. Adevărata memorie e dăltuita în sufletele noastre. A cunoaşte înseamnă a fi. «Nu cunoşti decât ceea ce eşti», cum spunea Toma d’Aquino. Avem dreptul să fim şi să cunoaştem. Dar se pare că suntem prea grei de carnea noastră. Avem nevoie de o reconciliere între minte şi inimă. Avem nevoie de o viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, care să insiste asupra unităţii lumilor («Pentru că toţi să fie una, precum una suntem Noi» – Ioan, 17.21.), o înţelegere capabilă să vindece rupturile istoriei şi să trezească în oameni conştiinţa aventurii lor planetare, într-o perioadă ce ameninţa să devină dramatică.”

(Tiberiu Brăilean, Ziarul de Iaşi, 28 octombrie 2009)„Noua carte a lui Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Romåne, Ce este realitatea? este concepută, cum încredinţează autorul, pe ideea că «realitatea este plastică», că suntem parte din ea, că «se modifică datorită gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre» şi, de aceea, «suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea». Afirmaţia este generos ilustrată cu opera lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988), membru post-mortem al Academiei Române, care, prin concepţia «terţului inclus», a deschis drum către o nouă înţelegere a conceptului de realitate. B. Nicolescu adaugă: «Ea îşi dezvăluie întregul sens dacă intră în dialog cu propria mea abordare transdisciplinară, fondată pe noţiunea de niveluri de realitate, noţiune pe care am introdus-o în 1982». Cum Basarab Nicolescu a fost unul dintre apropiaţii lui Ştefan Lupaşcu, această lucrare este concepută ca o prelungire a discuţiilor de odinioară; o carte «În jurul lui Lupaşcu», înţeles ca un «reformator» al gândirii secolului XXI, cum aprecia Jean-François Malherbe.

Pentru o mai bună înţelegere, primul capitol cuprinde o prezentare sintetică a concepţiei lui Ştefan Lupaşcu, cel de al doilea fiind dedicat noţiunii de «terţul inclus», iar următorul «nivelurilor de realitate» în abordare transdisciplinară a autorului. Capitolele care urmează – «Jung, Pauli, Lupaşcu şi problema psihofizică», «Ştefan Lupaşcu şi Gaston Bachelard: umbre şi lumini», «Terţul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea», «Dumnezeu», «Dialog întrerupt: Fondane, Lupaşcu şi Cioran», «Abellio şi Lupaşcu – Un ideal împărtăşit» – poartă cititorul în fascinanta lume a ideilor care au intrat în istoria gândirii din veacul trecut ca deschidere pentru o nouă modalitate de a percepe şi înţelege realitatea. În ultima secţiune a cărţii, se poate citi un dialog între Basarab Nicolescu şi epistemologul Edgar Morin.”

(Curentul, 4 decembrie 2009)

„Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezentă?
Transdisciplinaritatea tinde întru recuperarea unităţii cunoaşterii şi a Fiinţei, tinde întru unitatea ştiinţei şi ambiţionează să creeze punţi trainice de legătură cu Religia, cu Filosofia, cu Artă. Michel Camus vorbea despre o nouă cale iniţatică, ce tinde să reunească Tradiţia cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivită pentru a realiza evoluţia conştiinţei şi unitatea cunoaşterii în lumea actuală, marcată de numeroase provocări, criză de sens, desacralizare, degenerare morală, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din peştera în care ne-am autoclaustrat, nu este o ambiţie prea mare. La nivel internaţional au fost înfiinţate centre de studii transdisciplinare în peste 30 de tari, iar studiile transdisciplinare sunt tot mai prezente în curriculele universitare.

Academicianul Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii transdisciplinarităţii la nivel mondial, şi-a lansat recent la Iaşi cea mai recentă dintre cărţile sale: Ce este realitatea?, apăruta simultan în romana, la Editura Junimea, şi franceză, la Montreal, în Canada. Este o carte extrem de provocatoare, de curajoasă, în care, în acord cu Wolfgang Pauli, autorul apreciază că formularea unei noi idei despre realitate este sarcina cea mai grea şi cea mai importantă a timpurilor noastre. Realitatea este plastică, suntem parte din ea, dar ea se modifică odată cu gândurile, cuvintele, sentimentele şi acţiunile noastre, deci suntem pe deplin responsabili. Realitatea este, în acelaşi timp, interioară şi exterioară, cognoscibila şi incognoscibila, este raţională, dar raţionalitatea ei este multiplă, structurata pe mai multe niveluri de realitate, care corespund unor niveluri de conştiinţă, într-o fuziune a cunoaşterii şi a Fiinţei.

Un alt autor, Andreu Sole, într-o lucrare apărută concomitent la Junimea, în Colecţia Ananta, de studii transdisciplinare, Creatori de lumi. Posibilele şi imposibilele noastre, considera că lumea nu este decât produsul unei viziuni despre lume, ca oamenii sunt creatori de lumi, prin intermediul reprezentărilor şi al imaginaţiei lor. Istoria omenirii ar fi, astfel, povestea acestei pluralităţi ireductibile a lumilor. Realitatea lumii nu ar fi altceva decât ansamblul posibilelor şi imposibilelor pe care oamenii nu încetează să le creeze şi să le transmită, dar cu atenţia necesară pentru a face imposibile o parte dintre posibilele noastre, pentru că lumea să nu ajungă la barbarie, deşi Cioran spunea că tocmai asta e calea salvatoare. În context, nu pot să nu-mi amintesc definiţia lui Petre Ţuţea, care spunea simplu şi total: «Realitatea este Dumnezeu». Dincolo de asta, nu cred că se mai poate adăuga ceva.

Mie mi se pare că faptul fundamental în Univers este conştiinţa. Cu cât ne învrednicim de niveluri mai înalte de conştiinţă, cu atât realitatea esenţială ni se descoperă, ni se releva. Pe de altă parte, se pare că fiinţam într-unul dintre cele mai dense şi mai lente planuri ale existenţei, că ne-am uitat natură divină, originile şi destinul nostru cosmic. Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezenta? Poate accesul la o stare iluminată de conştiinţă, acea «turyia» despre care vorbesc Upanişadele. Sau poate artă…

Jung spunea că tot ce se afla în noi, dar nu reuşim să conştientizăm, se transforma în destin. Deci trebuie să aducem cât mai mult la suprafaţă din ceea ce s-a numit subconştient şi să ne oferim astfel o nouă şansă, mai puţin fatalista. Trebuie să devenim mai creativi, deci mai tineri, dar mai înţelepţi. Cum s-ar putea oare să folosim mai mult din capacităţile creierului, din potenţialul pe care-l avem? Eu, ca economist, cred – de pildă – că economia viitorului se va baza, în cea mai mare parte, pe valorificarea uriaşului potenţial de inteligenţă acum nefolosita. Se spune că toţi cei aflaţi în viaţa noastră reflectă un anumit aspect din ceea ce suntem noi. Cu ajutorul lor am creat diferite sisteme morale, filosofice sau religioase, cum e şi transdisciplinaritatea. Întrebarea e dacă ne ajută ele cu adevărat în planul evoluţiei spirituale sau ne autolimităm în felul acesta? Insistând asupra «complexităţii lumii» şi a «constrângerilor realităţii», conducători şi experţi ne explica faptul că nu suntem liberi şi că refuzul «realismului» ne-ar azvârli în utopie. Eu nu cred aşa ceva, dar rămâne întrebarea: suntem sau nu liberi? Şi ce este, de fapt, această libertate? Face parte din posibilele sau din imposibilele noastre? Şi «care sunt posibilele pe care ar trebui să le facem imposibile pentru a evita barbaria?» (Andreu Sole), deşi Cioran sublinia încrezător că tocmai această ne va salva?

Platon distingea între a scrie pe suflete şi a scrie pe obiecte exterioare. Dante ajunge la adevărata cunoaştere privind în ochii Beatricei. Adevărata memorie e dăltuita în sufletele noastre. A cunoaşte înseamnă a fi. «Nu cunoşti decât ceea ce eşti», cum spunea Toma d’Aquino. Avem dreptul să fim şi să cunoaştem. Dar se pare că suntem prea grei de carnea noastră. Avem nevoie de o reconciliere între minte şi inimă. Avem nevoie de o viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, care să insiste asupra unităţii lumilor («Pentru că toţi să fie una, precum una suntem Noi» – Ioan, 17.21.), o înţelegere capabilă să vindece rupturile istoriei şi să trezească în oameni conştiinţa aventurii lor planetare, într-o perioadă ce ameninţa să devină dramatică.”

(Tiberiu Brăilean, Ziarul de Iaşi, 28 octombrie 2009)„Noua carte a lui Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Romåne, Ce este realitatea? este concepută, cum încredinţează autorul, pe ideea că «realitatea este plastică», că suntem parte din ea, că «se modifică datorită gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre» şi, de aceea, «suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea». Afirmaţia este generos ilustrată cu opera lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988), membru post-mortem al Academiei Române, care, prin concepţia «terţului inclus», a deschis drum către o nouă înţelegere a conceptului de realitate. B. Nicolescu adaugă: «Ea îşi dezvăluie întregul sens dacă intră în dialog cu propria mea abordare transdisciplinară, fondată pe noţiunea de niveluri de realitate, noţiune pe care am introdus-o în 1982». Cum Basarab Nicolescu a fost unul dintre apropiaţii lui Ştefan Lupaşcu, această lucrare este concepută ca o prelungire a discuţiilor de odinioară; o carte «În jurul lui Lupaşcu», înţeles ca un «reformator» al gândirii secolului XXI, cum aprecia Jean-François Malherbe.

Pentru o mai bună înţelegere, primul capitol cuprinde o prezentare sintetică a concepţiei lui Ştefan Lupaşcu, cel de al doilea fiind dedicat noţiunii de «terţul inclus», iar următorul «nivelurilor de realitate» în abordare transdisciplinară a autorului. Capitolele care urmează – «Jung, Pauli, Lupaşcu şi problema psihofizică», «Ştefan Lupaşcu şi Gaston Bachelard: umbre şi lumini», «Terţul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea», «Dumnezeu», «Dialog întrerupt: Fondane, Lupaşcu şi Cioran», «Abellio şi Lupaşcu – Un ideal împărtăşit» – poartă cititorul în fascinanta lume a ideilor care au intrat în istoria gândirii din veacul trecut ca deschidere pentru o nouă modalitate de a percepe şi înţelege realitatea. În ultima secţiune a cărţii, se poate citi un dialog între Basarab Nicolescu şi epistemologul Edgar Morin.”

(Curentul, 4 decembrie 2009)

„Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezentă?
Transdisciplinaritatea tinde întru recuperarea unităţii cunoaşterii şi a Fiinţei, tinde întru unitatea ştiinţei şi ambiţionează să creeze punţi trainice de legătură cu Religia, cu Filosofia, cu Artă. Michel Camus vorbea despre o nouă cale iniţatică, ce tinde să reunească Tradiţia cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivită pentru a realiza evoluţia conştiinţei şi unitatea cunoaşterii în lumea actuală, marcată de numeroase provocări, criză de sens, desacralizare, degenerare morală, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din peştera în care ne-am autoclaustrat, nu este o ambiţie prea mare. La nivel internaţional au fost înfiinţate centre de studii transdisciplinare în peste 30 de tari, iar studiile transdisciplinare sunt tot mai prezente în curriculele universitare.

Academicianul Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii transdisciplinarităţii la nivel mondial, şi-a lansat recent la Iaşi cea mai recentă dintre cărţile sale: Ce este realitatea?, apăruta simultan în romana, la Editura Junimea, şi franceză, la Montreal, în Canada. Este o carte extrem de provocatoare, de curajoasă, în care, în acord cu Wolfgang Pauli, autorul apreciază că formularea unei noi idei despre realitate este sarcina cea mai grea şi cea mai importantă a timpurilor noastre. Realitatea este plastică, suntem parte din ea, dar ea se modifică odată cu gândurile, cuvintele, sentimentele şi acţiunile noastre, deci suntem pe deplin responsabili. Realitatea este, în acelaşi timp, interioară şi exterioară, cognoscibila şi incognoscibila, este raţională, dar raţionalitatea ei este multiplă, structurata pe mai multe niveluri de realitate, care corespund unor niveluri de conştiinţă, într-o fuziune a cunoaşterii şi a Fiinţei.

Un alt autor, Andreu Sole, într-o lucrare apărută concomitent la Junimea, în Colecţia Ananta, de studii transdisciplinare, Creatori de lumi. Posibilele şi imposibilele noastre, considera că lumea nu este decât produsul unei viziuni despre lume, ca oamenii sunt creatori de lumi, prin intermediul reprezentărilor şi al imaginaţiei lor. Istoria omenirii ar fi, astfel, povestea acestei pluralităţi ireductibile a lumilor. Realitatea lumii nu ar fi altceva decât ansamblul posibilelor şi imposibilelor pe care oamenii nu încetează să le creeze şi să le transmită, dar cu atenţia necesară pentru a face imposibile o parte dintre posibilele noastre, pentru că lumea să nu ajungă la barbarie, deşi Cioran spunea că tocmai asta e calea salvatoare. În context, nu pot să nu-mi amintesc definiţia lui Petre Ţuţea, care spunea simplu şi total: «Realitatea este Dumnezeu». Dincolo de asta, nu cred că se mai poate adăuga ceva.

Mie mi se pare că faptul fundamental în Univers este conştiinţa. Cu cât ne învrednicim de niveluri mai înalte de conştiinţă, cu atât realitatea esenţială ni se descoperă, ni se releva. Pe de altă parte, se pare că fiinţam într-unul dintre cele mai dense şi mai lente planuri ale existenţei, că ne-am uitat natură divină, originile şi destinul nostru cosmic. Ne-am îndepărtat de noi înşine, de adevărata noastră identitate, de esenţa noastră, care ne aşteaptă undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce şanse avem pentru a ne elibera din condiţia noastră prezenta? Poate accesul la o stare iluminată de conştiinţă, acea «turyia» despre care vorbesc Upanişadele. Sau poate artă…

Jung spunea că tot ce se afla în noi, dar nu reuşim să conştientizăm, se transforma în destin. Deci trebuie să aducem cât mai mult la suprafaţă din ceea ce s-a numit subconştient şi să ne oferim astfel o nouă şansă, mai puţin fatalista. Trebuie să devenim mai creativi, deci mai tineri, dar mai înţelepţi. Cum s-ar putea oare să folosim mai mult din capacităţile creierului, din potenţialul pe care-l avem? Eu, ca economist, cred – de pildă – că economia viitorului se va baza, în cea mai mare parte, pe valorificarea uriaşului potenţial de inteligenţă acum nefolosita. Se spune că toţi cei aflaţi în viaţa noastră reflectă un anumit aspect din ceea ce suntem noi. Cu ajutorul lor am creat diferite sisteme morale, filosofice sau religioase, cum e şi transdisciplinaritatea. Întrebarea e dacă ne ajută ele cu adevărat în planul evoluţiei spirituale sau ne autolimităm în felul acesta? Insistând asupra «complexităţii lumii» şi a «constrângerilor realităţii», conducători şi experţi ne explica faptul că nu suntem liberi şi că refuzul «realismului» ne-ar azvârli în utopie. Eu nu cred aşa ceva, dar rămâne întrebarea: suntem sau nu liberi? Şi ce este, de fapt, această libertate? Face parte din posibilele sau din imposibilele noastre? Şi «care sunt posibilele pe care ar trebui să le facem imposibile pentru a evita barbaria?» (Andreu Sole), deşi Cioran sublinia încrezător că tocmai această ne va salva?

Platon distingea între a scrie pe suflete şi a scrie pe obiecte exterioare. Dante ajunge la adevărata cunoaştere privind în ochii Beatricei. Adevărata memorie e dăltuita în sufletele noastre. A cunoaşte înseamnă a fi. «Nu cunoşti decât ceea ce eşti», cum spunea Toma d’Aquino. Avem dreptul să fim şi să cunoaştem. Dar se pare că suntem prea grei de carnea noastră. Avem nevoie de o reconciliere între minte şi inimă. Avem nevoie de o viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, care să insiste asupra unităţii lumilor («Pentru că toţi să fie una, precum una suntem Noi» – Ioan, 17.21.), o înţelegere capabilă să vindece rupturile istoriei şi să trezească în oameni conştiinţa aventurii lor planetare, într-o perioadă ce ameninţa să devină dramatică.”

(Tiberiu Brăilean, Ziarul de Iaşi, 28 octombrie 2009)