Cunoscut publicului cititor ca poet, semnând de-a lungul timpului mai multe cărți de poezie, inclusiv poezie pentru copii (Întoarcerea zeilor, Hyperion, 1992, Ion și alte revoluții, Hyperion, 1996, Noaptea când soclurile își recrutează noile glorii, Junimea, 1998, Tristețea recită din Rilke, Augusta, 2000, Cifrele în spectacol, Prut Internațional, 2005, Reportaje în culori, Ideea Studio, 2008, Pisicul informatician, Arc, 2012, Citirea zidului, Tipo Moldova, 2013, Mici insomnii pentru Europa, Lumina, 2013), Nicolae Spătaru se lansează în 2015 și ca prozator, publicând la editura Junimea din Iași volumul Îngerașul purta fustă mini. Cartea adună între coperțile sale cinci proze scurte, care se citesc, să recunoaștem, lejer și cu plăcere. Captivantă, îmbrăcând haina unei scriituri limpezi, netributară tehnicilor literare la modă, ficțiunea literară a lui Nicolae Spătaru se alimentează dintr-un soi de realism magic, readucând în actualitate lumea rurală, intrată cumva într-un con de umbră. Trei nuvele, care constituie și centrul de greutate al cărții, – Și era lună plină, Jurnalul lui Dan, Timpul cu șerpi și șerpoaice – țin în vizor universul satului. În aceste proze însă accentele nu se pun pe preocupările și problemele țăranului în maniera cu care ne-a obișnuit proza rurală. Nu dramele omului de la țară sunt miza autorului, ci misticismul vieții acestuia. Descoperim în această carte o altă lume a satului, una cu totul aparte, compusă din figuri umane și întâmplări ciudate, miraculoase, ilare. Ținem să specificăm că anume experiențele uluitoare, fabuloase prin care trec personajele mențin tensiunea narațiunii la cote înalte: „Dar abia apucasem să mai facem câțiva pași, când o namilă flocoasă, neagră ca tăciunele, ne-a blocat tot drumeagul, care avea o lățime de vreo doi metri. Poate chiar mai mult. Nu mai aveam pe unde trece. Pe stânga nu puteam, pentru că era fântâna și gardul din ostrețe al lui Chilaru, iar pe dreapta – hatul grădinii lui Vâlcu, un mal înalt de aproape doi metri. Puteam fugi doar înapoi. Ceea ce am încercat să facem.

  • Fugi! îi spuneam eu lui Dan.
  • Fugi! îmi striga el. Dar ambii nu puteam face nici măcar o jumătate de pas. Am rămas pironiți locului. Din cauza fricii, inima mi se scurgea fierbinte în călcâie, apoi acea fierbințeală, cu o viteză fulgerătoare, se răcea, paralizându-mi picioarele. Mă simțeam prins ca într-un mortar. Părul îmi ajungea până la cer. Am făcut semnul crucii cu limba. Așa cum mă învățase mama să fac în momente de groază. Când nu puteam face acest gest salvator cu mâna. Doar limba o mai simțeam în gură. Lighioaia era tot în fața noastră și se auzea o fojgăitură înspăimântătoare, de parcă ar fi avut mii de picioare. Poate milioane. (…) La un moment dat, mortarul înțepenit din jurul meu devenise mai flexibil. Mi-am dat seama că-mi pot mișca brațele. Fântâna lui Chilaru era foarte aproape de mine. S-o atingi cu mâna. Cârligul sclipea pe ghizd. Cu o mișcare rapidă, depunând toată forța ce mai rămăsese în mine, am înhățat cârligul, l-am ridicat deasupra capului și l-am îndreptat spre dihanie. S-o distrug. S-o omor! Fie ce-o fi! S-o spulber! Dar cârligul s-a făcut bucățele în mâinile mele. Încremenisem de tot. Mi-am dat seama că ne-a venit sfârșitul, că suntem în ghearele și sub stăpânirea acestei creaturi. În împărăția ei. Și aici se va sfârși totul. Totul… Și o să murim… (…) La un moment dat, am tresărit ca electrocutat. Namila aia neagră era, de fapt, capul lui Parjă. L-am găbjit, m-am gândit eu bucuros. Te-am prins, nenorocitule. Și din interiorul meu, din toți rărunchii, a răbufnit la suprafață un strigăt ca din infern:

– Parjă, lasă-ne în pace! Lasă-ne în pace! Și, spre surprinderea mea, dihania a început să se miște. Și cu ea parcă se mișca tot pământul. Apoi a început să se dezumfle, să se facă tot mai mică, tot mai mică, până a dispărut cu totul în malul întunecos al grădinii lui Vâlcu. A dispărut din drum ca și cum nici n-ar fi fost vreodată acolo.” (Jurnalul lui Dan) Sau: „Pe neprins de veste, a început și un vânt năprasnic. Pomii din livada lui Pinghireac încercau, cu toate crengile, să se apere de urgia cerului. Pălămarul trăgea încontinuu clopotele, dar era prea târziu. Apoi o sabie a oștirii aceleia cerești a atins turnul de apă al fermei, care a început să fumege. Când alaiul s-a îndepărtat binișor de casa mortului, norii au coborât în picaj și s-au contopit cu pământul, într-un ultim asalt. Valurile de ploaie veneau de peste tot și se făcea un zgomot atât de mare, încât sunetul clopotului abia de se mai auzea. Era potopul. Toată lumea era udă până la piele, chiar și cei care, prevăzători, și-au luat de acasă umbrele sau saci de celofan. Dar aceste obiecte s-au dovedit a fi inutile, pentru că vântul puternic umfla cu răutate sacii și întorcea pe toate părțile umbrelele. Erau cu toții murdari de noroi, de parcă ar fi participat la filmarea unui serial de groază. Când șirul de oameni, în frunte cu preotul, a ajuns, cu chiu cu vai, la cimitir, groapa, săpată în ajun, era plină de apă. O apă tulbure și prevestitoare de rele. Panica puse stăpânire pe toată lumea. Dar acesta era doar începutul. La un moment dat, au văzut cum în apa neagră colcăie și niște vietăți. Ce-o fi?! Erau șerpi! Șerpi! Grozăvia a trecut ca o săgeată otrăvită prin mulțime, năucind-o. Oamenii abia de-și mai puteau face semnul crucii, ținându-se cât mai departe de groapă. Ce-o mai fi însemnând și asta?! Doamne-Dumnezeule! (…) Ce rău o fi făcut acest om la viața sa, încât o groază de șerpi au venit să-l ia în primire? (…) La un moment dat, preotul a propus:

– Încercați să scoateți apa din groapă.

Groparii, bărbați bine făcuți, au înșfăcat câteva găleți și s-au apucat de treabă. Să înfrunte dezlănțuirea naturii. Scoteau cu repeziciune apa din groapă, apucând și câțiva șerpi, aruncându-i cât mai departe, dar degeaba. Apa revenea din nou, tot mai multă și mai multă. Și șerpii păreau tot mai mulți.” (Timpul cu șerpi și șerpoaice)

Ritualurile de magie și exercițiile ezoterice pe care le practică lumea arhaică a satului bucovinean conferă acestor „povești rurale”, cum bine le-a numit Alexandru Vakulovski, un farmec deosebit și o notă de originalitate.

Celelalte două proze ancorează în prezentul urban. Îngerașul purta fustă mini (care dă și titlul volumului) relatează despre prozatorul Corneliu Isărescu care- și lansează o carte. Se aduc în scenă detalii din culisele lumii literare. E greu de înțeles ce a vrut să devoaleze aici autorul: vanitățile scriitorului sau jocul duplicitar al criticului? Cafeneaua de la Podul Înalt narează tribulațiile unui tânăr scriitor cernăuțean, certat cu iubita sa și chinuit de gândul că ea ar putea avea o legătură cu un fost al lui coleg de facultate. Deși ambele povestiri își decupează subiectul din realitatea imediată, nu lipsesc nici în acest caz elementele de mister, halucinație, oniric. Vom menționa, în această ordine de idei, că anume componenta misticului este sursa de prospețime a prozei lui Nicolae Spătaru.

Textele incluse în volumul de față se fac remarcate și prin arhitectonica lor. Conjugarea timpurilor narative (a timpului prezent cu trecutul anilor ’80, marcați de comunism), alternanța stilurilor (trecerile de la narațiunea la persoana I la persoana III), incursiunile în dimensiunea supranaturalului, caracterul dinamic al povestirii etc. sunt alte atu-uri ale cărții, care, îmbinate reușit, nu fac decât să sporească plăcerea lecturii. Iar ingredientul care le dă savoare este umorul, mai pregnant în nuvela Și era lună plină.

În concluzie, Îngerașul purta fustă mini convinge și certifică în persoana lui Nicolae Spătaru un prozator talentat.

Galina ANIȚOI

[„Neuma” nr. 5-6 (7-8), mai/iunie 2018]