Nicolae Panaite, Ziua verde

Eleganta colecție „Cuvinte migratoare” a semicentenarei edituri ieșene „Junimea” găzduiește cartea de poeme a lui Nicolae Panaite, „Ziua verde”. Răsturnând cadrul, mi-am propus să încep scurta mea prezentare cu… sfârșitul. Teribila confesiune din „Prețurile” pare a fi acel epilog care întregește sensul, chiar mesajul unui volum ce pare, la prima vedere, eteroclit: „Ziua următoare parcă fuge/ de lehamitea de acum (…)// Vremea de azi, / când problemele morale se tratează cu pilule, seamănă/ cu un tigru imens, tare flămând,/ ghearele lui zgârie ca un drog// Au intrat în pielea zilelor viitoare/ sângele lor curge prenatal și adulter/ spre un hău tot mai adânc/ și tot mai departe de cer!”. În ideea acestui „cer”, reputatul critic Gheorghe Grigurcu asemăna poemele lui Panaite cu „litanii diafane”, cu „rugăciuni transcrise, desigur, caligrafic, de ființe transcendentale”. Acest diafan, această „răsuflare a îngerilor”, este mereu agresată, rănită, apăsată de vuietul lumii, de „fructele pierderii”, de „devălmășia neofiților”, de spaime și frig. Harul lui Panaite naște plăsmuiri memorabile, în versuri de o tulburătoare forță de sugestie: „După mult timp,/ fără vreun semn prevestitor,/ Pierzania/ a ieșit afară din teasc,/ era îmbrăcată cu o rochie din humă/ și fire de păianjen,/ în urma ei pustiul se ținea aproape.// cu toate că nespus de des/ își schimbă veșmintele,/ nimeni nu i-a văzut vreodată goliciunea trupului/ ca o năpastă a frigului/ sau caldă ca o sabie/ plină de sânge proaspăt.// Cei care au atins-o/ cu respirația,/ au simțit-o cu duhul și cu încheieturile ființei;/ gleznele-I transparente/ împrăștie spini înfloriți,/ trag imperii de oameni, de safir, de neguri și lacăte…” („După mult timp”, p. 41). La fel de impresionanți sunt și cerberii nevăzuți din „Intrarea”. Pe alocuri, poetul reușește construcții surprinzătoare, cu neașteptate ruperi de ritm: „Singurătatea mi s-a îndoit/ până ajuns-a ca un cerc/ din care eu, ca dintr-un schit,/ să ies de-o viață tot încerc!// Fi-vom πr2 viral/ cu diametru-n erezii/ când, în amonte și-n aval,/ dintre erori vei ști să-nvii (…)” („Pe râul verbelor gestante”, p. 37). Citind „Ziua verde”, rămânem cu impresia că ceva imaterial plutește deasupra versurilor lui Panaite, poate un martor nevăzut, sau poate acel atât de rar înger al unui har aparte.