O cu totul altfel de poezie religioasă, saturată de simboluri (fără a fi obositoare), rafinată (fără a părea inaccesibilă), oricum îndelung exersată, scrie Nicolae Corlat. Cel mai nou volum de versuri care ne-a parvenit, Îngerii vin când nu-i chemi, ocoleşte în chip fericit expresia conformistă a genului, reuşind în acelaşi timp să impresioneze printr-o dicţiune bine articulată şi cât se poate de personală. Dovadă că un poet autentic nu are nevoie, am spus-o în repetate rânduri, de retorica de amvon pentru a avea altitudine estetică şi atitudine religioasă adevărată. Inclusiv în pastelurile schiţate adesea în tonuri sibilinice se ascund înfiorări suave şi vibraţii sacre: „printre coroanele templului/ rugăciune de cuvinte// pe foşnetul frunzelor – icoană/ literele s-au destrămat în bătaia vântului// chipul risipit în toamnă mai dăinuie” (***). Sau: „în faţa mării pietrele suferă de singurătate/ precum ai face dintr-un bob o icoană plutitoare pe ape/ apoi s-a trezit pământul la realitate/ şi a ivit în el însuşi mai mult decât se poate gândi/ într-o secundă/ mai mult decât poate cuprinde o lacrimă//…// iată nedefinitul/ iată nenăscutul din ochii privitori/ în adâncul înaltului” (albul cel mai alb traversa o apă). Totul ţine, în fond, de cât de acută, de vie (dureros vie!) e percepţia realităţii poietice, ea însăşi transfiguratoare: „tu vezi cum muntele plânge cu lacrimi de piatră/ departe deşertul de nisip/ naşte îngeri”. Tensiunea interioară la limita ardenţei e vizibilă mai ales în straniile poeme ale absenţei sau separării, construite în jurul unor nuclee lirice de sorginte modernistă, marcând alteritatea interioară: dublul şi oglinda, îngerul mut ori „cel coborât pe alt umăr/ mai departe cu o moarte,/ mai departe cu ziua aşteptării”, apoi desprinderea, sfâşierea sau ruptura de sine etc. În ciuda aparenţelor, şi aceste litanii aspre lasă impresia unei anumite con-sacrări/ împărtăşiri. Iată, spre exemplu, închiderea sensibilizatorului tablou cu înger şi nimfe (in memoriam Traian T. Coşovei): „în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei// nimfele zac sfâşiate pe ţărm/ sub umbra răcoroasă a nopţii/ laolaltă cu visele, cu îngerul mut,/ cu înserarea din stele/ nimic nu prevesteşte uitarea,/ tabloul acesta s-a întors pe perete/ în noaptea târzie/ violoncelul trezeşte în tine ninsori/ sunete triste// s-a mai dus un poet/ se mai naşte-o lumină”. Deşi pare că invocă, adesea, „absenţa totală a simţurilor” (cu varianta „nemărginita absenţă a simţurilor”), poezia lui Nicolae Corlat ştie să asculte „caii de ceaţă ai memoriei” şi să trăiască, sinestezic, miracolul nu numai scriptural.

Emanuela Ilie

(Revista „Asachiana”, an V, vol. 6, 2017)