Nicolae Busuioc, Amintiri din Bibliopolis. Fascinaţiile Iaşului cultural

Cetatea ideală a bibliofagilor

O carte a fascinaţiei, iubirii necondi­ţionate, cu „vasul magic al dragostei pentru urbe”, a duhului miste­rios al Iaşului („Un duh misterios parcă pune stăpînire pe cei care vin în contact cu Cetatea Iaşilor, cu decorul pitoresc al aşezării în­tre coline, cu istoria străveche”) scrie Nicolae Busuioc în Amintiri din Bibliopolis. Fascinaţiile Iaşului cultural (Editura Junimea, 2016). Oraşul e fiinţa vie, avînd un duh al ei, identificat pe străzile, în casele şi bisericile sale, în parcuri şi muzee, pe chipurile oame­nilor şi în amintirea celor care au fost, în aerul respirat, dar, mai ales, în bibliotecile imaginate ca nişte ziduri care ocrotesc urbea locuită de bibliofagi, nişte „ronţăitori ai infinitelor texte iradian­te”. Două sînt ţintele reconstituirilor unui idealist incurabil care îşi asumă chiar şi pericolul unei fetişizări a trecutului pentru pilda pe care acesta o poate oferi prezentului pulverizat sub asaltul kitsch-ului şi omului vag de astăzi, al omului globalizat, indiferent de rădăcinile sale, la trecut, dar neinteresat nici de viitor, vege­tînd în baia de imagini de la televizor; mai întîi, Oraşul, mitul şi spiritul său: „Oare Iaşul ar putea fi locul ideal pentru orice român? E o întrebare care nu ezită, retoric vorbind, să afle răspunsul cît mai aproape de adevăr. Tainele Cetăţii sunt miraculos întreţinute de aducerile aminte. Mitul Iaşului şi spiritul Moldovei. Colinele, subli­me periferii spaţiale ale oraşului, mănăstirile, sacre respiraţii către divinitate, străzile, fiecare în parte reprezentînd o emblemă şi o istorie, monumentele de artă şi cultură, oamenii înşişi, destine lega­te prin toate firele vizibile şi invizibile. Ochii oraşului ne privesc parcă din somnul trecutului îndepărtat, ceva misterios se degajă din piatra, uliţa, liliacul, teiul, iasomia sau din construcţia pe care o privim. Există totdeauna o distanţă între ce a fost şi ce este, între istorie şi prezent. Viitorul va mări sau va micşora diferenţele. Rafi­nat şi subtil, distinct şi religios, uneori sărac şi superficial, as­cet şi adînc, contradictoriu şi cu personalitate, mentor şi sfătuitor, uneori vanitos şi snob, dinamic şi lînced, mirific şi nebulos, drama­tic şi vesel, uneori de compătimit şi ocolit, virtuos şi imoral, enigmatic şi glorios, Iaşul se comportă ca după un fel de catehism şi nor­me numai de el ştiute. Niciodată însă ridicol şi duşmănos. Uneori iresponsabil şi şovăitor, hermetic şi necontrolabil, epatant şi mirat, lo­gic şi absurd, uneori negativist şi imprudent, clasic şi modern, inte­lectual şi savant, dar niciodată diabolic şi fanatic. Iaşul inspiră clemenţă şi superioritate. Cetatea în mişcare cu locuitorii ei inconfundabili”. Şi ce mai rămîne, azi, din superbia şi misterul Iaşului de altădată? Iată: „În după-amiezi de toamnă, cu lumină de «miere blîndă» cum se întîlneşte numai în Moldova, ieşeau la promenadă savanţi la braţ cu oameni de litere, actori, pictori, muzicieni, aprinşi în discuţii înţelepte asupra esenţei lucrurilor şi spiritului. Au fost … Acum ceţurile se îngroaşă şi oraşul de pe coline nu se mai vede clar, nici calm, nici boem şi aşezat, nici cu oamenii lui de altăda­tă”.

Miezul acestui portret al fiinţei Oraşului, duhul său este ieşeanul care dobîndeşte, între zidurile păzite de bibliofagi, sentimentul apartenenţei la un grup identitar, într-un univers cu resorturi prea subtile pentru lumea de azi, într-o vreme cînd istoria, cu toate provocările ei, unele aberante, pare de-a dreptul cinică: „Psihologia ieşeanului a fost, într-o măsură, convingă­toare şi ocrotitoare în faţa amalgamului de idei comandate, de locuri comune, de proliferarea heteroclită a opticii de diverse tipuri şi origini. De aici personalitatea lui, reticenţa de a primi ceva de-a gata, neacceptarea totală a accentelor de la sarcasm la patetic. Li­nia de echilibru i-a fost o caracteristică, un reper, o reflecţie, ajutîndu-l adesea să iasă din impas. Stilurile individuale se pot re­flecta şi regăsi în stilul general al Cetăţii, concretizat în anumite dominante şi, fără reţinere, dominanta ieşeană este cultura. În toate perioadele de manifestare ale ei, inclusiv în cea romantică, constan­ţa a fost impulsul, chemarea spre ceea ce ţine de suflet şi minte şi cu această stare de spirit ieşenii se mîndresc. Orice s-ar spune, acel genius loci există, iar la Iaşi el reprezintă sursa generatoare a unei sinteze a valorilor, înseamnă vocaţii, semne, transcendenţă şi creaţie care clădesc, la un loc, identitatea ieşeană. Şi din ea nu lipseşte încă fascinaţia sentimentului de esenţă sensibilă şi afectiv-pozitivă”. Textele lui Nicolae Busuioc sînt, în fapt, un puzzle pe care publicistul şi memorialistul lucrează cu migală pentru a (re)constitui portretul mereu aproximat al laşului, al cetăţii iubite necondiţionat şi al ieşeanului – acel genius loci pe care o lungă se­rie de intelectuali caută a-l defini de aproape o sută cincizeci de ani; istoria lor începe cu N.A. Bogdan, la sfîrşitul secolului XIX. Aceşti intelectuali cultivă o mitologie a Iaşului ce se poate recu­noaşte în recurenţa unor sintagme precum „capitală a culturii”, „ora­şul Unirii”, „oraşul marilor zidiri”, al „marilor iubiri” etc. Linia deschisă de N.A. Bogdan continuă cu memorialiştii „Junimii” şi ai „Vieţii Româneşti”, cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu, G. Topîrceanu, Ana Conta-Kernbach, Sandu Teleajen, Gr.T. Popa, Mihai Carp, Mihai Codreanu, Rudolf Suţu, Eugen Herovanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, pentru ca, printre contemporani, să-i regăsim pe George Lesnea, Au­rel Leon, Grigore Ilisei, Paul Miron, Nicolae Busuioc, Ion Caproşu, Mandache Leucov, Gh. Macarie, Olga şi Constantin Liviu Rusu, Radu Onofrei, Lucian Vasiliu, Val Gheorghiu, Constantin Radinschi, Ion Mitican, Constantin Ostap, Vasile Ilucă, Constantin Simirad, apoi, preoţi, învăţători, oameni obişnuiţi, pictori, oameni de teatru, ficţionari sau publicişti, adunînd, de-a lungul timpului, documente ale unei memorii colective, ale unei memorii culturale: fiecare are, de mai bine de o sută de ani, un Iaşi al său pe care îl comunică, mereu, cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, contemporanilor şi posterităţii. Acestei liste, Nicolae Busuioc adaugă, în capitolul Imagini succesive ale cetăţii, alte nume, convocate într-un montaj de texte util pentru a completa un continuum de peste vremurile schimbătoare şi, în fond, efemere: Constantin Ciopraga, Dumitru Mangeron, Ştefan Avădanei, Alexandru Husar, Viorel Barbu, Petru Gherghel, Vasile Nechita, Ştefan Oprea, Horia Zilieru, Costache Agafiţei, Liviu Antonesei, Gavril Istrate, Mihaela Werner, Dumi­tru Vacariu, Constantin Dram, Liviu Leonte, Valeriu Stancu, Dumitru Merticaru, Val Condurache „vorbesc” despre reglarea ritmului interior cu acela al înaintaşilor, despre Biblioteca Seminarului de Matematică a Universităţii, „a treia din lume ca valoare”, despre ecumenism şi multiculturalitate, despre actori, preoţi, pictori şi negustori, vinu­ri, cărţi şi poeţi: farmec indefinisabil, punct strategic al poeziei, dragoste profundă şi senină, piatra unghiulară a existenţei, enorm mu­zeu al spiritualităţii româneşti, locul geometric al libertăţii poeţi­lor – acestea sînt sintagme aparţinînd numelor de pe „lista” lui Nico­lae Busuioc, definind ceea ce aş numi Iaşul profund şi, poate, „farme­cul sfînt” al Poetului din alt veac.

Într-o altă ordine, Amintiri din Bibliopolis. Fascinaţiile Iaşului cultural este un jurnal al succesiunii unor gînduri despre valori pierdute azi sau pe cale de dispariţie: ştiinţa (şi talentul) de a asculta pe cineva, lectura şi scrisul, idealul dispariţiei dictaturii şi partidelor politice – „Clasa politică de la noi şi de aiurea s-a compromis iremediabil. De ce se trece sub tăcere realitatea aceasta, mistificînd-o doar pentru a ne iluziona? Mai peste tot formula partidelor este o altă mască a dictaturii (acum multiplicată) care domină (în numele democraţiei) excesiv societăţile umane, domină şi bruiază existenţele fireşti pînă la anormalitatea vecină cu suferinţa şi haosul. Da, actuala organizare politică a socie­tăţii este eminamente depăşită. Viaţa cere altceva”, scrie apăsat Nicolae Busuioc –, dialogul „jovial, cultural, ecumenic” contra nevroze­lor, psihozelor şi monologurilor unei lumi globalizate, nervoasă peste măsură, semnul întrebării şi perla, muzica, alchimia naturii şi a vie­ţii, limbajul şi viaţa plantelor, problema fiinţei la Aristotel etc. Sînt, între amintirile bibliofagului Nicolae Busuioc, portrete memorabile (precum cel al lui Valer Mitru din proza Parcă era din altă lume: „gazetar de spiţă veche, generos cu alţii, risipitor cu el însuşi, romantic, cu o mustoasă ironie la adresa lumii de lîngă el şi de aiu­rea, dispus să evadeze din prezentul impus de destin, grijuliu însă pînă la epuizare cu ziaristica culturală”), două interviuri substan­ţiale cu Mihai Ursachi şi Ioanid Romanescu, incursiuni, micromonografice (D. Anghel, Gh. Asachi, patronul spiritual al bibliotecii unde s-a nevoit peste douăzeci de ani), dese convorbiri peripatetice cu sine, cu fiinţa vie a Oraşului sau cu „trecătorul străin”, cu pelerinul îndemnat să caute polenul de sub asfaltul străzilor, mai ales, în „zile magice de mai”, cînd stăpînă e, la Iaşi, „starea lirică”, încălzind mereu ficţiunea enciclopedismului, prezentă în toate cele peste două­zeci de volume, reîntorcîndu-se totdeauna în lumea paradisiacă a bi­bliotecii (cu cele două mii de incunabule, ocupăm unul din primele locuri în Europa, ne învaţă Nicolae Busuioc în Tezaure şi priorităţi de tipărire). Ce caută Nicolae Busuioc între zidurile Oraşului, păzi­te de bibliofagi? O terapie a destinului, pe care o descoperă prin „saltul la cunoaşterea lăuntricului”, făcîndu-ne semn să-l urmăm în bibliotecă şi pe aleile Copoului, în labirintul viului şi visului, pentru a regăsi drumul rătăcit şi timpul pierdut.

(„Convorbiri literare”, nr. 5, mai 2016)