Nicolae Baltă, Labirintul interpretării

Prefaţat cordial de Liviu Ioan Stoiciu, volumul se doreşte a fi o însumare a unor însemnări de lectură acoperind patru decenii (1979-2019). Înainte de a fi traducătorul a zeci de romane sau cărţi de psihologie, a numeroase documentare video (de pe Discovery, de pildă) sau redactor la publicaţiile din ceea ce Ion Iliescu numea „o anumită parte a presei”, Nicolae Baltă este absolvent de franceză. Spaţiul interior labirintic al personajelor unor prozatori români sau glisarea toposului spre fantastic sunt analizate în capitolele acestui volum, după cum urmează:Mistificarea idealismului şi parodia aşteptării (Gib Mihăescu), Labirintul interpretării (Anton Holban),Fantasticul multiform (Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Augustin Buzura), iar în a doua secţiune a cărţii regăsim eseuri despre Marin Preda (Un moralist care nu se dezminte), Buzura, din nou (Obsesia existenţialului), precum şi despre utopiile afective ale criticului literar Valeriu Cristea – cu referire, mai exact, la volumul Spaţiul în literatură, apărut la Cartea Românească în 1979.

Cea mai substanţială parte a cărţii lui N. Baltă – circa o treime – o constituie aceea pe care autorul găseşte cu cale să o intituleze Labirintul imaturităţii, despre Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu „Lumânărarul”, Ela Gheorghidiu, Orişan, Ştefan Gheorghidiu. În cazul acestuia din urmă, „maturizarea a atins nivelul de la care ajunge la concluzia că «singurul adevăr este să învăţăm să ne eliberăm de pasiunea nesănătoasă pentru adevăr», aşa cum ar spune Umberto Eco… Cert este că desprinderea de Ela constituie consecinţa unei obiectivizări pe care a suferit-o viziunea protagonistului asupra lumii şi a lui însuşi, în primul rând a plasării sale într-o poziţie adecvată în sistemul relaţional al universului uman. Din acest motiv, fără îndoială, confirmarea infidelităţii este primită prea târziu”.

A pune, fără rest, semnul echivalenţei între imaturitate şi nevoia camilpetresciană de a idealiza şi de a căuta, cu tot dinadinsul, Absolutul te duce cu gândul – cu o sintagmă folosită chiar de autor – la o „subiectivitate exacerbată”.

Eugenia ŢARĂLUNGĂ

(„Viaţa Românească”, nr. 9, 2020)