„N-⁠a dispărut cu totul gratuitatea pură – și ea ar trebui invocată tocmai pentru a demonstra că, excepție fiind, confirmă regula. Nu-⁠i marea critică, la rându-⁠i, o artă pură, fără fraze?! În tot cazul, textele de-⁠acum, reluate din pagini de revistă majoritatea, nu mai întrețin această iluzie; sunt mai degrabă învinse, deci, militante. Dar și așa, constituie un bun prilej de reflectare asupra criticii. Nu e și ea o dovadă a slăbiciunii, a precarității, a tranzitoriului? Tocmai de aceea, critica e fatalmente metacritică.” În siajul unui asemenea raționament, construit premeditat pe o retorică a negativității reflexive, simptomatică pentru un critic lucid, profund etic și autoscopic ca atitudine, Mircea A. Diaconu își ordonează textele adunate în Metacritice, volumul său apărut în 2018 la Editura Junimea din Iași cu intenția conturării unei etape reflexive a gândirii sale literare.

Spiritul critic în 1989. Începând cu sfârșitul, cel dintâi act al Metacriticelor din secțiunea prima intitulată Contexte, analizează metonimic identitatea de sine a criticii literare românești în anul de ruptură 1989, interogată atât la palierul relevanței sale, cât și la acela al opțiunii metodologice, grefate pe un exercițiu acut confesiv. Cu o scrupulos documentată atenție la detalii, Mircea A. Diaconu confruntă în acest text felul în care el citea articolele publicate în 1989 de către Nicolae Manolescu și Eugen Simion în România literară cu perspectiva sa actuală asupra actului critic, conștient deopotrivă de filtrul nostalgiei autobiografice și de impactul ulterior decomplexant al contextului politic. Sensibil la nuanțele angajării în bătăliile critice purtate de către cei doi critici, autorul recunoaște în câteva „din atitudinile din 1989, ceva din profilul lor ulterior”, ceea ce-⁠i permite să observe că, la modul ironic, ceva ce are aparența rupturii poate reprezenta, în fond, o continuitate.

O altfel de continuitate, accentuat traumatică, este urmărită în textul intitulat Despărțirea de comunism: traume, resentimente, frustrări (cazul revenirii din exil a lui I. Negoițescu), incitant studiu de caz consacrat receptării critice a fostului cerchist. Contextualizarea migăloasă, responsabilă de lateralele istorice și bio-bibliografice traversate de diagnoze precise, și inventarul reacțiilor critice postdecembriste la volumele În cunoștință de cauză și Istoria literaturii române creează premisele reconsiderării unei opere relocate inerțial în binomul politic/estetic, sau ignorate cu totul, consecința constituind-⁠o, printre altele, redefinirea dimensiunii fundamentale a lucrării scrise în exil de Negoițescu: „…Istoria este un manifest care pledează pentru dimensiunea europeană a lumii românești. De aici, cred, și actualitatea ei – în vremuri în care Europa e bântuită de naționalisme și de pericolul i-⁠liberalismului”.

În Istoria literaturii, adică despre haos, labirint și metodă, imersiunea lui Mircea A. Diaconu în sfera istoriilor literare generează, inevitabil, și o profundă reflecție asupra domeniului, teoretizată într-⁠o suită de întrebări deschise, definite ideal într-⁠o ecuație conciliant-⁠totalizantă: „În ce mă privește, o repet, cred că istoricul literar ar trebui să slujească un anume neo-⁠pozitivism, care să-⁠l facă să se situeze între viața internă și cea externă a literaturii, între viziunea organicistă (slăbită azi) și recuperarea haosului (ceea ce ar presupune întoarcerea spre o factologie descentrată, a marginalităților – în fond, istoria literaturii, la rându-⁠i, are, vorba lui Pascal, marginile pretutindeni și centrul nicăieri), între genul proxim și diferențele specifice, între subiect și obiect, în fine, între istoriile consacrate și noile tendințe de legitimare”. Pe de altă parte, sub aspect metodologic, orice istorie literară trebuie să treacă – spune autorul – proba minimalistă a coborârii în factologic, ca ultim recurs legitimator.

Încheiată cu o mostră de echilibru militant și moralitate într-⁠o epocă a tuturor relativismelor (Etica cercetării. Despre cum este cu putință cunoașterea în postmodernism), seria Contextelor lui Mircea A. Diaconu lasă apoi locul secțiunii intitulate Ipostaze critice, ai căror protagoniști sunt critici și teoreticieni precum Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Balotă, I. Negoițescu, Dimitrie Vatamaniuc, Mircea Zaciu, Mircea Martin, Mircea Mihăieș, Mircea Muthu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Al. Cistelecan, H.-⁠R. Patapievici sau Andrei Terian.

Conceput ca o introducere necesară la un studiu despre Titu Maiorescu, Maiorescu și Lovinescu. Pagini despre voința politică și voința critică explorează polemic textele lovinesciene consacrate criticului junimist, catalogate „deopotrivă operă de sfârșit de carieră și operă de context [și] în ambele cazuri, instrumente în validarea și apărarea propriei poziții”, Mircea A. Diaconu apreciază că „există suficiente argumente pentru a rediscuta viabilitatea portretului pe care i-⁠l construiește Lovinescu magistrului său”. Consecința primă a acestei reconsiderări ține de dizolvarea mitului intelectualului superior, contemplativ, sustras concretului și neangajat politic. Subliniind dimensiunea militantă a celor doi, Mircea A. Diaconu observă că „Lovinescu n-⁠a fost doar un contemplativ, cum n-⁠a fost, de altfel, nici Maiorescu” și deconstruiește pas cu pas imaginea lovinesciană a unui Maiorescu „învins politic”, substituind-⁠o cu un portret fragmentar alternativ, angajat politic și civic, dinamic și minuțios documentat.

În zodia militantismul este situată și opera de exil a lui I. Negoițescu, la care autorul Metacriticelor revine în textul intitulat I. Negoițescu. O incursiune în critica militantă. Pivotul amplului studiu dedicat Istoriei editate în 1991 este „exilul”, cu toate implicațiile sale particulare, de la posibilitatea eludării constrângerilor localist-⁠naționaliste la tentativa de a releva vocația europeană a literaturii române, de la starea de libertate în care lucrarea ia naștere la „exultanța” spiritului critic favorizată de aceasta, dar mai cu seamă spiritul polemic angajat etic și național. Centralitatea ideii naționale traversează suveran paginile închinate neconvenționalei viziuni a lui Negoițescu despre pașoptiști, în care Mircea A. Diaconu vede „cheia descifrării sistemului care se concretizează în Istoria sa, a criteriilor sale de valoare și, finalmente, a axiologiei propuse”. „Aproape deloc neutră ideologic – notează profesorul sucevean (toponimie convențională oarecum, deoarece în interviul realizat de Vasile Spiridon, el își asumă programatic o identitate de graniță, pasată fizic între Neamț și Suceava, dar proiectată ca echilibru spiritual generalizat) –, viziunea aceasta este o piesă dintr-⁠o construcție militantă, care definește esteticul prin raportare […] la valorile europene”. Conștient de glisarea înspre estetic a scrisului lui Negoițescu, salutată cu un automatism facil de către critică, Mircea A. Diaconu contracarează estetismul, insistând, dimpotrivă, pe dimensiunea angajată din discursul critic al fostului cerchist. Rezultatul îl reprezintă formularea a ceea ce autorul numește a a fi „contradicția lui Negoițescu”, adică „un mesaj etic, angajant, neiertător, radical, transmis în voalurile unui discurs atât de rafinat, încât emoțiile pe care le generează sunt mai degrabă estetice”.

Motivată subtil de afinitate, reverența făcută lui Nicolae Balotă se desfășoară secvențial într-⁠un text al cărui subtitlu, Calea, Adevărul și Viața, transferă eticheta unui volum al cerchistului în „reperele unei ființe exemplare, al cărei sens rezidă chiar în recunoașterea și instituirea sensului și în interogarea, prin intermediul lui, a propriei identități”. Deloc întâmplător, autorul decupează sistematic tot ceea ce demonstrează pasiunea hermeneutică și obsesia adevărului în memorialistica subiectului său.

Adevărul și binele revin simptomatic și în portretul lui Dimitrie Vatamaniuc, marcat de superioritatea viziunii moralistului și de entuziasmul trăirii detaliului în marea țesătură a lucrurilor, dominante atitudinale deloc străine lui Mircea A. Diaconu. Aceeași familiaritate valorică îl condiționează să aplaude demersurile lui Mircea Martin de a restaura demnitatea criticii literare, să aprecieze modestia (înțeleasă ca preocupare pentru adevăr și pentru situarea corectă a criticului în raport cu opera și cu sine însuși) constructivă a lui Gabriel Dimiseanu sau să admire efortul sisific a lui Mircea Muthu în domeniul balcanismului.

Ultima secțiune a volumului, intitulată sintetic Două eseuri, trei interviuri, se deschide cu un text elaborat în trena cărții sale din 2008, Cui i-⁠e frică de Emil Cioran?, cu titlul Cioran și neputința de a fi altceva decât român, în care, departe de speculațiile maculante, grăbite ale altora, Mircea A. Diaconu interpretează etapa franceză și renunțarea la limba română ale lui Cioran ca soluții de supraviețuire și nu ca pe o ruptură fundamentală cu identitatea intelectuală de dinainte. La rândul său, textul consacrat prodigiosului Luca Pițu, intitulat La Sud de Dumnezeu. O insolitare cu omul din cajvana despre „prosperitățile viciului”, reprezintă o republicare a unui capitol dintr-⁠un volum anterior (La sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate) motivată de „dorința de a introduce într-⁠un discurs, de data aceasta tare, bemolul relativității”.

Studiile adunate în paginile acestui volum indirect programatic poartă amprenta convingerii lui Mircea A. Diaconu (unul dintre cei mai de seamă critici pe care-⁠i îi avem în momentul de față) că între scris și viață există o relație organică, că scrisul critic, chiar dacă se fundamentează pe nevoia compensativă generoasă a frumosului, presupune în primul rând etică și responsabilitate.

Constantina RAVECA BULEU

(„Contemporanul”, octombrie 2018)