Nici nu ştiu cum să scriu despre cartea Mihai Ursachi în documentele Securităţii, de Ioana Diaconescu, în care-s… personaj (apar de vreo 20 de ori în indicele de nume) şi-n paginile căreia defilează, de-o parte şi de cealaltă a baricadei, sumedenie de „amici” cărora aflu că nu le-am ştiut niciodată cea de-a doua faţă, protejată sub numele de împrumut al turnătorului. Ursachi împlineşte marea triadă a poeziei ieşene din a doua jumătate a veacului trecut, alături de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate până la arestarea de la Orşova (intenţiona să treacă Dunărea înot, la sârbi); după anii de puşcărie, i-am publicat cartea de debut, Inel cu enigmă (1972) şi cărţi ulterioare, inclusiv o ediţie în limba engleză (singura de acest fel tipărită până atunci la Iaşi). Cum bine se vede din culegerea de documente a Ioanei Diaconescu, l-am sprijinit cum şi cât s-a putut. Păstram câteva scrisori de la Mihai (mi le înmâna, ceremonios, direct), cu intenţia de a le publica atunci când o să se poată. Vremea aceea venind, am constatat că, din dosarul aflat la mine acasă, lipseşte cea mai importantă dintre epistole. Am căutat-o şi-am tot căutat-o – degeaba! Ca s-o aflu, culmea, reprodusă la pag. 293 a cărţii! Greu de înţeles cum, când şi, mai ales, cine mi-a sustras-o, dar citind cartea, m-am dumirit încă o dată: în jur foiau turnatorii, te vindeau prieteni apropiaţi, iar Securitatea nu se sfia să-ţi intre în casă, ori să-ţi asculte convorbirile. Aflu abia acum, după 40 de ani, că telefonul din biroul meu era pus sub supraveghere. La pag. 296 este reprodusă dispoziţia oficială: La Editura Junimea este necesară instalarea unul post A(scultare) C(onvorbiri) T(elefomce), cu un plus de argumentare: secretara directorului este „fiica unui fost membru in Comitetul Judeţean PNŢ, fost condamnat politic”. Documentele din cartea Ioanei Diaconescu arată că T(ehnica) O(perativă) funcţiona unde crezi şi unde nu crezi, de la foişorul Mănăstirii Cetăţuia până-n blidele Casei Universitarilor! În jurul lui Ursachi roia o adevărată haită de turnători. Unii recognoscibili, alţii (deocamdată) nu, indivizi şi cu delaţiunea în sânge, şi cu onorabilă pregătire într-ale literelor, capabili nu numai să alcătuiască rapoarte de bună condiţie filologică, dar şi să câştige încrederea şi amiciţia poetului. Unii sunt cumplit de harnici, revenind cu informări de mai multe ori pe săptămână, alţii toarnă mai zgârcit, dar rămâne impresia generală a unei foşgăieli imunde, abil şi insistent întreţinută de „organele” ce invitau delatorii la întâlniri de taină în case conspirative botezate la fel de conspirativ „Cultura”(!), „Doina”, „Cabinet”, „Cristal”, ori „la domiciliul sursei”. Au fost aduse şi întăriri cu fustă din Capitală, alături de o Mata Hari de Bahlui ce semna „Veronique” (aş avea o bănuială…) sosind şi „Dona Alba” de la Bucureşti, care, în notele informative, se dă şi mironosiţă (Noaptea, Ursachi mi-a bătut în uşă şi mi-a telefonat, dar nu l-am primit – pag. 89). Lucrau din greu şi „cadrele”, implicate în lungi şi dificile filaje: la 28 oct. 1974, nu mai puţin de trei maiori au asudat 12 ore urmărind pas cu pas peregrinările poetului pe străzile Iaşului, fotografiind şi notând scrupulos ora şi minutul în care „obiectivul” s-a urcat în tramvai ori a băut o bere. La sediul Securităţii se întocmeau, unul după altul, sumedenie de planuri de măsuri (cam toate la fel, adică, apă de ploaie), semnate de un batalion de colonei, de te întrebi ce mare primejdie reprezenta autorul Diotimei pentru România şi dacă nu cumva „organele” îşi făceau pur şi simplu de lucru spre a-şi justifica leafa, gradul şi însăşi existenţa. Poetul era un rezistent, nu un disident gălăgios, trăia întâi de toate pentru poezia lui; deşi mereu invitat, n-a semnat nici unul dintre memoriile şi protestele ce începeau să se ivească şi, după întoarcerea dintr-o călătorie prin toată Europa, de la Viena la Lisabona, a devenit mai prudent şi nu oferea prilejuri deschise de îngrijorare securistă. Ceea ce pentru Securitate era o noutate tristă: începea să fie lipsită de un important… mijloc de producţie, apt să furnizeze „obiectul muncii” armatei de colonei. I s-a aprobat poetului până şi plecarea în USA, unde urma să i se difuzeze cartea în engleză tipărită la „Junimea”. Sigur, tracasările de care a avut parte (i s-a percheziţionat casa, în căutarea… pistolului ascuns! – Ursachi şi-a servit oaspeţii nepoftiţi cu dulceaţă…) i-au acrit cumplit viaţa, dar, în pofida tuturor tentativelor, nu l-au putut clinti din credinţele sale şi din matca poeziei adevărate. Până la urmă, victoria a fost a lui. Alcătuitoarea ediţiei, Ioana Diaconescu, din generaţia lui Ursachi, comentează documentele cu simpatie confraternă, străduindu-se, de regulă argumentat, să „albească” tot ceea ce macula Securitatea. Acuza ce i se aducea lui Mihai Ursachi în primii ani de „urmărire informativă” era… ca să fie: „scrie poezie metafizică”. Ei, şi ce? Aş spune chiar că intruziunea „organelor” până şi-n viaţa lui personală a determinat o radicalizare a poetului, care a culminat târziu, odată cu interviul difuzat de „Europa liberă” în 1981. Numai că, atunci, Ursachi se afla „după gard”, în USA, şi intenţiona să solicite azil politic, pentru acordarea căruia trebuia să probeze gesturi disidente. O altă acuză, la fel de încropită din „cuţite şi pahară”, era aceea că „se află în atenţia cercurilor reacţionare din exterior” (1980). Din nou am spune „Ei, şi ce?”, numai că nu pot fi descifrate realităţile „epocii de aur” recurgându-se la criterii valabile azi. „Cercurile” erau interesate (şi motivate) în primul rând de opera lui Ursachi, net individualizată în poezia română a vremii, drept pentru care, la un moment dat, alături de Marin Sorescu (se detestau reciproc!), ieşeanul se număra printre cei mai traduşi dintre scriitorii noştri. Oricum, reacţia Securităţii faţă de „obiectivul Ursu” este net disproporţionată, lăsând impresia că-i premeditat şi voios întreţinută: „avem şi noi, la Iaşi, disidenţii noştri”, ceea ce conferea „organelor” locale un plus de importanţă naţională. Filaje peste filaje, care consemnau conştiincios, cu menţionarea orei şi minutului, faptul că „obiectivul” „a privit un flanel” într-un magazin şi „o pereche de cizme” în altul, percheziţii la domiciliu, oficiale şi neoficiale (…se va organiza o percheziţie secretă – 1977, p. 255) şi, mai ales, învăluirea „obiectivului” cu o impresionantă reţea de turnători. Unul dintre ei, legendat ca „Stan Petru”, a semnat nu mai puţin de 92 (!) de delaţiuni, unele pe mai multe pagini – ar fi o carte! – din care se vede mai întâi că posedă o scriitură de cert nivel intelectual, apoi că-i membru al U.S., că avea acces în toate redacţiile şi, mai ales, că se afla în vechi şi trainice relaţii de amiciţie cu „obiectivul”. Cine să fie? Ar trebui să-l cunosc, încerc să-l identific şi nu izbutesc, mai că aş oferi, ca-n filmele americane, o recompensă celui ce poate decripta „enigma Stan Petru”! Alţi informatori sunt, cu tristeţe, recognoscibili; unii au şi părăsit această lume… Dacă „obiectivul” întâlnea pe stradă şi schimba două-trei vorbe cu un cunoscut, sau, şi mai alarmant, cu un necunoscut „organelor”, persoana respectivă primea calitatea de „legătură”, căpăta un indicativ şi urma identificarea. Aşa a intrat în mecanismul informativ „legătura Uţa”, descrisă în amănunt: forma generală a feţei ovală, ten brunet, nas drept, buze subţiri, bărbie rotunda etc. etc., filatorul făcându-şi treaba până la capăt, ajungând, adică, să citească, pe uşa „legăturii”, cartea de vizită: „Ana Maşlea” (poetă cu volume publicate – din momentul acela fişată la „Secu”). Pentru eficientizarea urmăririi erau organizate aşa zisele „momente operative”, fără prea mult succes în cazul „Ursu”: Cu toate că reţeaua informativă a fost dirijată să-l invite la restaurant, acesta a refuzat (p. 190). Poetul începea să aibă suspiciunile lui, de asemenea identificate şi raportate: Nu are încredere în colegii lui de breaslă, în fiecare este sigur că se ascunde un duşman al său, care-l spionează pentru a-l pârî. Ceva dreptate avea! Cum şi autoarea cărţii recunoaşte, iar noi, ce i-am fost în preajmă poetului întărim, „Mihai Ursachi avea bizareriile sale”. Productivul Stan Petru intuieşte aici un reflex de auto-apărare: „pozează ca trăsnit, mai aiurit decât este în fond” (1974). Între ciudăţeniile lui, o anume mitomanie, care avea să trimită Securitatea pe piste greşite: „mi-a vorbit despre o carte care i-a apărut în America, o carte de poezie editată de un grup de cinci oameni care au investit bani şi care-i fac reclamă să se vândă. Dacă suma primită pentru carte va trece de 10.000 dolari, va pleca în Canada”. Fabulaţii: nici în 1973, nici după aceea, nu i-a apărut vreo carte în USA, numai că Securitatea a luat-o de bună şi se agita acum pentru… aducerea valutei în ţară! Ridicol! De altfel, mai târziu, după ce călătorise destul de mult peste hotare, Ursachi a trebuit să tragă alte concluzii: Acolo nu interesează pe nimeni poezia şi numai dacă ai bani poţi fi publicat (1978). Interesant ar fi dacă Ioana Diaconescu ar renunţa la secretizarea unui nume redus la puncte-puncte, chiar dacă precizarea ar fi, cine ştie, incomodă: Bătrâne, eu nu plec din Ţara Românească, chiar dacă ar veni […] la conducere. Cine, adică? Ar fi relevantă pentru întregirea portretului unui „mare poet care, fără să se manifeste prin gesturi explicite de disidenţă, a înţeles să rămână un om liber. O libertate atât literară, cât şi existenţială”.

Mircea Radu Iacoban

Post Views: 30