Diana Vrabie este, deja, un nume binecunoscut în lumea înfăptuirilor culturale și științifice de valoare, pe un teritoriu larg, ce unește, simbolic, cele două maluri ale Prutului, având vocația cercetătorului autentic și îndelunga răbdare a formatorului de minți și de suflete, cu o prezență constantă în lupta de promovare a fenomenelor care au o însemnătate culturală veritabilă. În an aniversar, Diana Vrabie ne propune o elegantă antologie a experiențelor semnificative (O sută de voci lirice. Cor în Iașul centenar, Editura Junimea, Iași, 2018), față în față aflându-se Orașul și oglinzile umane care și-au purtat pașii prin cetate, după cum însuși antologatorul mărturisește în Nota asupra ediției: O sută de voci lirice evocă Iașul în Anul Centenar 2018. Fiecare cu timbrul și marca sa, cu instrumentarul și ingredientele stilistice, cu tematica și inovațiile de limbaj. Sunt, de fapt, conjugate, într-o mișcătoare reverență făcută ținutului care a legănat Unirea, în anul de grație 1918. Fără false patetisme, fără ostentații bovarice, fără chingi ideologice: emoții de înaltă puritate apoteotică. Un dialog – altfel zis – între trecut și prezent, pe un intens fundal liric, despre același cochet suprapersonaj, Iașul, pe care îl știm deopotrivă și grav, și ludic, luxuriant ori modest, exuberant sau nostalgic, cum s-a impus de-a lungul vremii. Iată-l aici, în această oglindă, pe cât de fidelă, pe atât de oximoronică.

Desigur, demersul nu este singular (e de amintit aici Poemele Iașilor, antologia îngrijită de Nicolae Panaite, apărută în 2008 la Editura Alfa), dar ceea ce particularizează acest volum este selecția personală a celor mai interesante poeme care au în centru Leoaica lirică: Moldova (Horia Zilieru), amplitudinea și seriozitatea documentării, pornind de la poeții pașoptiști până la cei contemporani anului 2018, împărțirea lor pe trei registre, și, mai mult decât atât, mesajul personal al fiecărui text, notă distinctivă într-o partitură emoționantă a căutării și transformării de sine.

Volutele memoriei desenează o uriașă hartă complexă, simbolică, ale cărei repere alcătuiesc un inventar marcant din care nu pot lipsi Piramida leilor, praful ieftin ilustrativ (Daniel Corbu), cafenelele din Copou, Baia Centrală, grupuri statuare, turnul Golia, Palatul, Mitropolia, cele șapte coline, Podul de Fier, Casa Studenților, Corso, terase pustii, biserici (Trei Ierarhi, Sf. Nicolae Domnesc, Sf. Sava), Casa Dosoftei, Curtea Domniei, Eternitatea, Cetățuia, Podul Roș, crâșme, piața mare cu statuia lui Cuza, gara, mai noul Palas Mall, Bojdeuca, resturi de cazemate, conducte vechi, Abatorul, ștrandul, ornicul de la Sf. Spiridon, Universitatea, casa cu patru piane, mahalaua celestă Țicău, Piața Chirilă, Moara de Foc, Muzeul Universității, Parcul Expoziției, Repedea, Buciumul, Râpa Galbenă, intersecții, grote, catedrala catolică, Grădina Botanică, blocul Gulliver, Bahluiul, Bolta Rece, toate, jaloane ale unor experiențe inițiatice particularizatoare.

Suprapersonajul Iași are o psihologie contradictorie, cu nuanțe ce acoperă un spectru larg, un curcubeu de relevări succesive ale atmosferei generatoare de stări lirice, de la artificialitatea și snobismul urbei atinse de tristețe încremenită (E trist orașul chiar atunci când doarme / Că nu-i mai poartă somnul nici un vis. / E trist ca o cazarmă fără arme, / E trist orașul ca un vers nescris. (Valeriu Stancu), care-și poartă, între stampe decolorate și afișe publicitare în tonuri electrice, destrămarea (Frumoasă mai e toamna-n Copou! / Duhul luminii ne cheamă, ne strigă; / Clipa eternă, clipa de vamă / Pe fețele noastre pânza-și înșiră… (Nicolae Panaite) până la elementele unui adevărat rai vegetal, în care conviețuiesc armonios tei, salcâmi, liliac, plopi, o fantastică pădure de spirale (Liviu Ioan Stoiciu), trandafiri alături de trunchiurile văcsuite ale castanilor, alergând / să mă întâmpine la amiază (Cătălin Ciolca).

Metamorfozele, ale cetății și poetului, deopotrivă, sunt premise ale regăsirii existențiale: Ca o alveolă se deschide orașul / trenuri de lumină se revarsă / pe Cele Șapte Coline/ trebuie să urc nemărginirea / dintre vocile noastre surpându-se-n sine // Ceea ce spun în clipa aceasta / răstignită pe crucea amiezii / va înflori pe-o câmpie magnetică / unde alt secol își va paște iezii. (Nicolae Turtureanu)

Viața intensă a cetății se reinventează poem cu poem, locuitorii sunt născuți direct în muzee (Nicolae Sava), privirea are o perspectivă mereu ascensională (Urc dealul / Și ascult ecoul pașilor cum / Respiră prin trunchiul teilor / Scuturându-se (Ion Cozmei), căutând ritmurile necesare ale nuntirii: Ies iar miresele la pradă / în decolteuri pe Copou / sub vigilența de paradă / a umbrelor dintr-un tablou. (Valentin Talpalaru)

Fantasmele temporale (începea să zburde iluzia / ca o ciută prin curtea Casei Pogor… (Gellu Dorian) fluidizează materia, aruncând-o înspre înălțimi de nebănuit („e un an de grație” ziceau teii (Aurel Dumitrașcu), unde respiră raze de luceferi, umbre pale, vremi senine, ploaia divină (nimburi de sfinți zvâcneau în pânza apei – Nicolae Leahu), la concurență cu tristețea din harmonici (George Lesnea) și foamea care amenință orașul cu pierderea identității: Din ce în ce mai gol și mai flămând / Copoul hulpav mestec-o statuie. / Poeții beznei tămâiază-n gând / O catedrală încuiată, șuie. (M. Grădinariu).

Detaliile personalizează fiecare nervură a burgului, fiecare picătură de viață ce-și caută drumul între centre aleatorii de putere și margini schimbătoare, rostogolinduse, de pildă, pe strada Lăpușneanu (Mă uit pe stradă / – lume, lume infernală! – / bărbații trec cu nările în vânt, / îi sorb parfumul și o lasă goală. / Nimic mai plin de trup ca o femeie goală! // Pe stradă trece, / – trece acum – / o femeie îmbrăcată numai în parfum. (Adrian Alui Gheorghe) sau pe malul lacului Ciric: În noapte – îmi amintesc cum plânge obosit / carnea. Cuvântul. Și vinul. (Liviu Antonesei).

Adesea, orașul ia tiparul unui poem (Silabisesc antice pergamente, / Și ca un mag al vremii, parcă știu / Că sub acest noian de monumente / E-un uriaș înmormântat de viu. (Demostene Botez), cartografiind, pe verticală și pe orizontală, discursuri personale cu o mare forță sugestivă: există în toate un vers pus la treabă / un cântec de luptă, o viață de rob / există mai presus de privirea mea oarbă / orașul din care poemul îl sorb. (Adi Cristi).

Picturalitatea îndrăzneață, care timbrează nuanțat peisaje ale sufletului (la o palmă de coama dealului Galata, / soarele strălucește disperat / în falia verticală dintre armatele de nori (Mariana Codruț) reliefează metaforic o lume aflată într-o permanentă reconstrucție sinergică: casele, bătrâne case / rezemate-n parastase / stau pe Palma Domnului / cum în coaja oului / galben plod fără plodire, / gingășie-n neiubire // și se rup de uliță, / Ierihon și trâmbiță, / și își rup din temelie / litera de pe hârtie. (Aurel Brumă).

Nu lipsesc din acest volum nici ironii de felurite nuanțe, având ca pretext malul chinuit al Bahluiului (Căci gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă, / Precum mulți poeți gingași sunt broaște de uscat. (V. Alecsandri), sau false încremeniri de admirație (Rămăsese un grup statuar / Șters de praf și spălat bilunar / Întrupare a Dreptei Credințe / Pe sub care mănâncă semințe / Vardistul și domnul primar. (Adi Cusin), ori ilustrate de vacanță cu ștaif: Te salut, oraș romantic, înzestrat cu-n Abator, / Cu o Baie comunală și… c-un Ștrand răcoritor, / Unde se prăjește-n soare, pe nisip întinsă-alene, / Frumusețea legendară a femeii moldovene! // Unde vine să se scalde orice piele năpârlită! / Unde poți vedea conturul unei doamne de elită / Cu tricou lipit de coapse și cu toate alea goale, / Ceea ce costa pe vremuri o mulțime de parale! (George Topârceanu).

Este de remarcat, de asemenea, preferința poeților pentru nocturnul amprentat de gongul Mitropoliei bătând miezul nopții (Cassian Maria Spiridon), pentru oximoronice cromatici (în Copou luna stă într-un picior / și respiră un cerc // eu clatin întunericul / cu barba mea albă (Rodian Drăgoi) sau pentru mesaje auditive provocatoare: Strigătul unui oraș / spânzurat de funia / speranței mele / îmi spune că s-a născut un copil (Dan Laurențiu).

Parcurgând antologia, descoperi un fascinant oraș-prototip, un ademenitor loc al similitudinilor, o scriptio continua în care timpul și spațiul se suprapun miraculos, întru o renaștere așteptată (sunt atâția pași care par că încă mai răsună / prin vreun poem / ale cărui litere dănțuiesc încă sub vreo boltă păstrată ca prin minune în timp / (…) locuim în același poem / numit Iași (Marius Chelaru), o matrice din care, odată plecat, vei avea mereu sentimentul exilului definitiv.

Mihaela GRĂDINARIU

(„Expres cultural”, Iași, nr. 5/ mai 2018)

Post Views: 3