„Cartea s-ar putea subintitula, asemenea «Şantier»-ului lui Mircea Eliade, «roman indirect». Autoarea îl consideră «jurnal». Şi chiar este, prin subiectivitate, prin stil, prin «autenticism», prin directitatea comunicării, nu însă şi prin compoziţie. În sensul riguros al termenului, jurnalul conţine însemnări zilnice. Scrierea Mariei Octavian Pavnotescu montează însă fragmente autobiografice, destăinuiri, autoanalize, notaţii de tot felul, desfăşurate nu cronologic, ci în funcţie de fluctuaţiile memoriei afective. Memoria afectiva simultaneizează situaţii, date ale conştiinţei aflate pe secvenţe temporale din perioade diferite, de la cele mai vechi amintiri la incidenţe sincrone redactării textelor rememorative. Căci, formal, sunt mai multe texte. Cartea cuprinde treisprezece «scrisori neexpediate». Aşa-zisul «jurnal» e un «roman indirect» epistolar. Fiecare «scrisoare» îşi are tema proprie, cu variaţiuni şi divagaţii. Nu numai «timpul trăirii», ci şi «timpul amintirii» corelează (uneori, în cuprinsul aceleiaşi «scrisori», compusă în mai multe etape) experienţe existenţiale şi fenomenalităţi psihice de acelaşi gen traversate la vârste şi în împrejurări diverse. Segmentele de autobiografie nu resuscită, de la sine înţeles, în ordinea desfăşurării lor în timpul real, ci sub acţiunea „hazardului obiectiv”, provocat de curenţi ai subteranelor conştiinţei. Convergenţa acestora aduce varietatea de tonuri, adecvate naturii conţinuturilor discursului narativ, la acelaşi diapazon. Sincretizând moduri expresive proprii mai multor specii prozastice, epistolar, romanesc, eseistic, «Viaţa ca reprezentare» e, în esenţă, o confesie. O confesie în bună parte crispată, lirică subtextual în totalitate, vibrantă, cu intermitente accentuări de o intensitate dramatică. Conţinutul unor rememorări deşteaptă în amintirea cititorului ecouri din literatura română şi universală a damnării biologice.”

(Dumitru Micu, „Cultura”, 9 august 2012)