Recentul și atât de seducătorul volum de versuri al lui Marian Drăghici, lansat pe piață de Editura Junimea cam prin februarie a.c, se cheamă cu un diminutiv de la un substantiv comun atestat în Psaltirea Voronețeană – secolul XVI -, (numită și Hurmuzaki după donatorul ei fondului Bibliotecii Academiei) Păhăruțul. Un titlu, dacă ar fi să ne luăm după sumedenia de apariții ale formei de bază a cuvântului în structura unor tropi, semnificând, pe cât cred, curățenia, puritatea, dar și suferința (nu mai putea îndura atâta prigoană, se umpluse paharul, Galaction)…

Nu cunosc originea (destul de stufoasă, și specioasă chiar și în singurul Dicționar etimologic integral al limbii române) și nici evoluția fonetică a etimonului, însă serii de tălmăcitori și îngrijitori români ai Noului Testament echivalează de multișor cu el cuvântul grecesc potiri care apare în Epistolele Sfântului Apostol Pavel către corinteni. În capitolul zece al primei epistole către locuitorii orașului reconstruit pentru prima dată de Cezar și Octavian August, ridicându-se împotriva idolatriei, marele convertit le arată creștinilor răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu că „eu nu vreau ca voi să deveniți părtași ai demonilor. Nu puteți bea paharul Domnului (s.n.) și paharul demonilor; nu vă puteți împărtăși din masa demonilor. […] Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc. Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (apud Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită de Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2018). Potrivit textului sacru paharul Domnului este vasul prețios al împărtășirii credinței în Iisus Mântuitorul și el nu ar trebui nicicând întinat, pentru că, ocrotind sângele vărsat al Domnului, spune Psaltirea, el înveselește și întărește inima precum vinul cel mai de preț. Și ,Acest pahar, se spune în Luca 22.20, este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi”. Același pahar, pe care, într-o ultimă rugăciune pe pământ, în Grădina Ghetsimani, ca om, Iisus Hristos ar fi vrut ca Dumnezeu să-1 depărteze de la sine, și pe care, la sfatul Duhului Sfânt, îl va bea, pentru mântuirea noastră, până la fund. Atunci le-a zis ucenicilor: „Întristat de moarte îmi este sufletul. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine” Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu ci cum voiești Tu” (Matei , 26:38-39). Că paharul Domnului este vasul cu care a băut doar Unul singur până Ia legământul cel nou găsim deslușiri în răspunsul dat de Iisus Hristos (Matei, 20: 21-23) mamei fiilor lui Zevedeu care-i cerea ca cei doi fii ai ei să șadă unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui, întru împărăția Lui. „Dar Iisus răspunzând, a zis: «Nu știți ce cereți. Puteți oare să beți paharul pe care-l voi bea Eu și să vă botezați cu botezul cu care Eu Mă botez?» Iar ei i-au zis: «Putem». Și El le-a zis: «Paharul Meu îl veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea la dreapta și la stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu».”

Pentru celebrul exeget al lui Alecsandri, Eminescu sau Ion Barbu – îmi permit să-l numesc și astfel pe savantul umanist Al. Ciorănescu, autorul dicționarului pomenit mai sus –, expres, forma lingvistică diminutivată păhăruț ar trebui privită ac expresie a genialității imaginarului popular care designează atât de expresiv prin ea lăcrămioara (Convallaria maialis)… Două sunt legendele creștine mai cunoscute privind originea lăcrămioarelor sau mărgăritarului. Una leagă nașterea fragilelor potire albe de lacrimile Evei la alungarea împreună cu Adam din Rai; a doua consideră superbele flori albe intens mirositoare lacrimile Maicii Domnului vărsate la poalele crucii pe care a fost răstignit Fiul său în Vinerea Mare. Numite în Biblie Crinii din vale (vezi încă o dată etimonul botanic latinesc), potirele sau păhăruțele lăcrămioarelor simbolizează puterea dragostei și triumful binelui, miracolul reînnoirii, cumințenia ascultării și puritatea simțămintelor față de Creator. Personal, păstrez și astăzi neștearsă în minte mirifica imagine a buchetului de lăcrămioare așezat cu grijă de cineva sub icoana Fecioarei în biserica ce-i poartă numele din Kavala, oraș în nordul Greciei numit în vechime și Christuopolis. Acolo pentru prima dată, se spune, a poposit apostolul Pavel în Europa.

Cât privește ideea îndrăzneață și atât de simplă a lui Marian Drăghici (poet spiritual și mistic de cea mai pură extracție, cum am mai avut ocazia să mă exprim), de a așeza în fruntea volumului său de versuri, ca grilă de lectură, „păhăruțul”, obiect al unor transferuri și convertiri de sensuri spirituale, cum am văzut, cu o istorie, în ciuda percepției neofite a omului de astăzi, destul de bogată, pe de o parte, dar și duh al unei mistice și foarte personale obsesii creatoare, pe de alta, o atare idee nu-1 putea vizita decât pe un cunoscător al spiritului textelor sacre, unde alegorizarea simbolică, parabola și ambiguitatea poveștii vieții pământești a lui Iisus Hristos, transsubstanțiată permanent de „o sete cu fum deasupra”, merg mână în mână, până la un punct, cu decelarea sacralității naturii muzicii existenței în genere și înțelegerea duhului poeziei ei celei mai subtile. La cheia partiturii textuale, „păhăruțul” măsoară cu onestitate câtimea de poezie a trăirii ce-i este dată creatorului creștin, potrivit anvergurii și calității virtuților sale morale și senzitiv-estetice, un ansamblu de factori suficient, în principiu, salvării propriului suflet și răscumpărării substanței spirituale a lumii. Un scriitor, spunea într-un eseu de cultură teologică Denis de Rougemont, va valora exact cât valorează misiunea spirituală pe care o acceptă și pe care și-o asumă.

Unul/ singur/, scrie tranșant Marian Drăghici într-unul dintre cele mai prețioase texte ale Păhăruțului (decalcând într-o măsură specificitatea textelor sacre ce-i sunt atât de cunoscute), a băut/ cu paharul (întreaga poezie tragică a existenței binelui și răului din lume, murind și înviind pentru opera de salvare a neamurilor – obs. n.) // noi/ toți/ (deși suntem îndemnați de Domnul în Cântarea Cântărilor să bem și să ne îmbătăm de dragoste!, obs. n.) bem/ cu păhăruțul// punct.

O dată definită dar și delimitată cu .0 curată și mândră probitate anvergura câmpului foitelor spirituale ce-i vor susține misiunea de care se simte chemat, poetul nostru poate să exerseze fantasticist și să compună în cea mai deplină libertate, căci libertatea, spunea un moralist francez, este incompatibilă cu prostia și lenea gândirii: „scriu la lumina lămpii agățate/de zidul Mediteranei/ în cui.// vai, ce mai scriu/ că scriu/ la lumina lămpii agățate/de zidul Mediteranei/ în cui.// vai, ce mai scriu/ că scriu/ la lumina lămpii agățate/ de zidul Mediteranei/ în cuiul Mo-wananei!// Cum, care Mo-wana?/ Mo-wana mea cabrată/ cât Mediterana toată/ dacă/ Mediterana toată/ complet reînvirginată/ fi-va vreodată/ ridicată în picioare/ de poetul ei nu-știu-care.// e seară. Mo trebăluiește/ pune lemne pe foc:// – uite, Mo/ vin zile când ne vor mânca porcii./ ne-au și mâncat.//și îndată ne vor vomita/ întregi și nevătămați/ întregi și nevătămați./ că n-am fost făcuți/ ca hrană pentru porc Mo.//vin zilele când ne vor mânca/ păsările și peștii./ ne-au si mâncat./ și brusc ne vor vărsa/ cu mațe cu toi; cu mațe cu tot./ că n-am fost făcuți ca demâncare/ la păsări și pești Mo.// o spun eu care în lumea acesta/ m-am tot dus încolo și-ncoace/ și-am fost ca tot omu/ porc/ pasăre/ pește Mo.// dar cunosc/ ah, recunosc/ zilele acelea când ne-am mâncat/ de vii unii pe alții/ fericite zile într-adevăr/ eram născuți exact pentru asta/ să ne mâneam și să bem/ de vii unii pe alții.// o spun eu care în zilele acelea/ n-am răbdat de foame și de sete/ cu raza-n păhăruț/ cu păsările/ cu peștii/ și cu porcii Mo. (poemul lui Mo și totul este o poveste)”.

Dincolo de frenezia și plăcerea indicibilă a scrisului, irigat deopotrivă de izvorul unui meditații livrești și înțelepciuni tradiționale, om al secolului său, e cazul să arătăm că Marian Drăghici translează cât se poate de firesc chestiunea fondării Bisericii istorice a lui Iisus, cu întreaga ei poveste biblică, rezumată într-un singur cuvânt (Păhăruț), în apocalipsa post-modernă, în fond, care anunță deja trecutul prezentului insului post-istoric: „zilele acelea când ne-am mâncat de vii unii pe alții”. Din punct de vedere spiritual, ultimul om pare în scrisul vag misionar al lui Drăghici un ins pentru care visul și idealitatea, perfecțiunea morală și lupta pentru realizarea unui crez umanist devin în spațiul „satului universal” elemente de absurd grotesc și comedie bufă, la marginea tragicului. Ontologic, într-un asemenea univers decreativ, insul riscă să-și piardă atributele individualității, dacă nu care cumva și-a pierdut deja identitatea ființială, antrenat în vârtejul unui turbion destructurant. „ani ieșit în stradă să protestez/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ și nimic// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ cu păhăruțul meu/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ cu păhăruțul meu/ pentru păhăruțul meu/ și nimic.// am ieșit în stradă să) protestez/ cu potop de păhăruțe în jur/ și îngerul Mitzuca/ peste potop de păhăruțe strigând,// huo! Hoții! Hoții!/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat am protestat/ am protestat/ și deodată liniște totală în jur/ și nimeni dintre ai mei/ nici tu păhăruț/ nici potop de păhăruțe/ nici îngerul Mitzuca/ peste potop de păhăruțe strigătoare/ absolut nimeni – /toate furate, zburate, înstrăinate.// am ieșit în stradă ca să ies undeva/ și-n stradă/ ziua-n amiaza mare/ dansul cozilor de topor extaziate/ căzute pe spate/ în golul pădurii/ de păhăruțe retezate.// atât și golul acela/ și dansul din golul acela / resorbindu-se/ ba lent, ba vijelios/ (în jurul mersului meu pe jos)/ până la dispariția într-un punct/ (bineînțeles) negru/ (în sfârșit) luminos (Civic)”. Pentru a parafraza pe cineva, diavolul post-modern nu mai lasă ca amprentă urma unui picior despicat, ci sentimentul unei devastării existențiale resimțită la nivelul individului-obiect al observației auctoriale ca simptom al unei abandonări voliționale și morți lente.

Împotriva unui atare tip de alienare, abandon, apatie, mediocrizare și pierdere a identității, în interval (și aici, personal, îmi pare a consta originalitatea frapantă, a poeziei de ultimă oră a acestui poet ingenios și atât de fragrant), Marian Drăghici are ideea instituirii unei școli de creație à la manière de sau mai precis a unui gen de paidee sui-generis, prin resuscitarea spiritului și rescrierea modelelor. Trei sferturi, dacă nu mai mult, din numărul poeziilor din Păhăruțul sunt, în sensul cel mai exact cu putință, superbe exerciții sau, cum le numește autorul însuși, poeme (de un gen foarte al său), plecând de la matricea (citește maeștrii) Ramvia. Mircea Ciobanu, Florin Mugur, Ioan Flora, Eugen Suciu, Nicolae Sava, Ion Stratan, Aurel Pantea ș.a., dar și de la cuvintele, intuițiile ori duhul simplelor discuții cu prieteni precum Mircia Dumitrescu, Ioan Buduca, Ioan Groșan, Dumitru Augustin Doman, Daniel Cristea-Enache… O nemaivăzută carte, zice el într-un loc, în care, „Dumnezeule!, pot să citesc”. Nu voi analiza aici declicul institutiv al acestor poeme și nici nu mă voi pronunța asupra gradului de adecvare a unor atari pastișări vizavi de model. Voi oferi, cel mult, unul sau două exemple, lăudând, fără nicio rezervă măcar amplexul lor tușant, dacă nu și calitatea excepțională a verbalizării metaforic-ideatice… Voi începe citând poemul lui mircea ciobanu sau stricarea lumii prin poezie: ultima variantă, versuri, în care, pot spune, personal, am regăsit, în mod empatic, acel „ceva” care m-a fermecat mereu la marele poet religios, om de mare caracter ce făcuse în ultimul timp o binecuvântată pasiune pentru viața Regelui Mihai. „de când s-a luat definitiv/ albul zăpezii/ regelui nostru în picioare// toate lucrurile reci/ au amuțit privind focul/ ahab e viu în fiecare/ nici porcii nu mai cad în mare/ își duc râzând printre grătare/ grohăitura în tot locul.// poetul? ca albina înmărmurită/ așa ai spus. raza mereu pe cale/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale.// și încă: toți adormiseră, ploua/ paharul era plin pe masă – / un păhăruț doar mai visa/ la albul mâinii care-a stins/ ultima, lumina din casă.// au de florile mărului?/ au de florile mărului, albul lor/ aproape roz a strigat cum se tace/ în clarul acela polemic/ în liniștea unei cutii a fetiței, cu ace:// poetul ca albina înmărmurită,/ raza mereu pe calc/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale?// de florile mărului, da!// toți adormiseră, ploua/ paharul e plin pe masă – / un păhăruț doar mai visa/ la albul mâinii ce scria/ rescria/ pe curat de la capăt cu literă mare:// De când s-a luat definitiv/ albul zăpezii/ regelui nostru în picioare// toate lucrurile reci/ au amuțit privind focul/ ahab e oț în orșicare/ nici porcii nu se-aruncă-n marc/ își duc benchetuind printre grătare/ progenitura în tot locul.” În completare, voi fotografia și poemul lui ion mircea, nu atât, de această dată, pentru ganga poeziei lui în sine, cât pentru suma de „informații” de prima mână pe care le oferă pistei de cercetare a recenzentului, „adesea, întrebat ce maeștri/ am avut în anii formării/ răspund sincer, nu fără un strop/ de indicibilă plăcere: toți cei pe care i-am citit până la vârsta/ primilor ochelari de vedere.// după cincizeci de ani iată citesc/ doar cu bicla pe nas inclusiv Evangheliile/ inclusiv epistolele pauline/ inclusiv, nepoților, din frații Grimm/ inclusiv, Măriei, din mine – // ca deodată să apară Materia care ne desparte/ și să constat, chiar din momentul/ prim al lecturii,/ oarecum perplex/ oarecum privind de departe// că, Dumnezeule!, pot să citesc/ prin această nemaivăzută carte/ indiferent de cum cade lumina/ ba în puterea nopții/ ba ziua-n amiaza mare/ doar cu vederea mea/ și nostalgia/ primilor ochelari de soare.”

Descoperind în textul domnului Drăghici, la un moment, expresia repugnanței declarate față de „snobeala scrisului meu”/ său, cu o serie de ansambluri prozodice expediate, expressis verbis, la gunoi, mi-am adus aminte de un element de paratextualitate vizitat în fugă – cele două motto-uri -, revelate și citite în ultimă instanță ca directive textuale (cel puțin primul). Cu siguranță, extrasul așezat pe tâmpla volumului: Ar fi trebuit să trăiesc numai în căutarea Sacrului., din opera lui Eugène Ionesco, rezumă cât se poate de fidel exigența unei poezii permanent în căutarea unei ideale fenomenologii hierofanice. De la această înălțime, șiruri de vorbe de genul „între care și care/ nu e altă scăpare/ decât la negresă între picioare./ (gunoi!)” sau „lenea pentru mine e sacră./ când lucrez, fără lene nu sunt bun de nimic./ (gunoi!)” nu alimentează decât un sentiment repulsiv post factura: „gunoaie gunoaie gunoaie/ delete delete delete…”. Al doilea motto, decupat de această dată din Horia Roman Patapievici, Două eseuri despre PARADIS și o încheiere, poate pune poezia lui Marian Drăghici, din punctul de vedere al cititorului, dacă vrem, într-o rafinată grilă de lectură, în basculă supratextuală, între exigența formei și avatarurile trăirii spirituale. Estetic vorbind (filozofa acolo H.-R.P. despre metafizica Paradisului,), a nu putea atinge paradisul înseamnă a nu putea închega opera de artă într-o formă de unitate caracterizată prin limpezime, strălucire și măsură. Existențial, înseamnă să pierzi splendoarea. Evit orice comentariu, în minte cu acea condamnare a egoismului din Le moi est haïissable a lui Pascal, fiindcă, într-adevăr, toată dragostea noastră, indiferent de măsura cu care ne bem obsesiile și darurile artei, ar trebui dăruită necondiționat lui Dumnezeu. Devino ceea ce ești în raport cu Dumnezeu, îndemna un filosof precum Alan Watts în Teologia mistică…

Revin la finalul cronicii mele la filozofia titlului, un onomatext pe care l-am considerat din capul locului și îl consider extensibil și ușor de parafrazat. Considerațiile pe marginea poeziei lui Marian Drăghici pe care ni le-am permis în această cronică au punctat de la început, de altminteri, dihotomia generativă pahar/ păhăruț, o diviziune în doi membri, cel puțin, a ideii ce irigă straturile profunde ale acestei poezii. Mă întorc, așadar, și încerc să citesc această litotă, nu prin textul propriu-zis, ci apelând la un marginal celebra… Cândva am dat în discursul de primire în Academie a pictorului Gheorghe Petrașcu (primul nostru artist plastic chemat între nemuritori) peste pledoaria plină de căldură a maestrului privind prețuirea și apărarea originalității operei înaintașilor săi, Grigorescu, Andreescu, Tonitza. „Noi nu trebuie să imităm pe nimeni, ci să ne găsim pe noi, a răsunat sub cupola înaltului for academic vocea lui Petrașcu. «Paharul meu e mic, dar beau din paharul meu», spunea Delacroix într-o frază care are mult adevăr”, a continuat marele pictor, citându-l pe unul dintre corifeii artei universale. O opinie asemănătoare cu privire la arta „refuzaților” impresioniști a pus în circulație și „cronicarul” Emil Zola în Les salons (traducere Alexandru George: Saloanele mele). Dumas, de asemenea, le vorbea „negrișorilor”, cu ajutorul cărora și-a scris opera, niciodată mulțumiți, evident, de cuantumul stipendiului acordat, de talia atât de meschină a paharului de care se servea fiecare!!!

Închei, apreciind că avem în Marian Drăghici un adevărat poet-poet care a ajuns la performanța de a-și scrie textele ciocnind în aer păhăruțul său și numai al său, în care, în clipe de mare fericire, se aude tot ce-i spune Dumnezeul poeziei… Miracol. Respirația firescului. Viitoare orbire. Vocea lui de acolo iradiază, egal in text și răzbate la lectură.

Ștefan Ion GHILIMESCU

[Revista „Argeș”, nr. 10 (448), oct. 2019]