M.B. Ionescu-Lupeanu, Strigoii lui Şuţu

Saturnalii Valahe

  În penumbră, fie ea naturală, fie construită prin atenuarea luminii fireşti, dar condamnate la luciditate, lucrurile se văd altfel: capătă adâncime, pierd contururi, se contopesc, într-o osmoză continuă. Cu acest sentiment am încheiat parcurgerea pasionantului volum de debut semnat de M.B. Ionescu-Lupeanu (Strigoii lui Şuţu, Ed. Junimea, Iaşi, 2015), nume care, deja, din cât am observat, s-a remarcat de ceva vreme în paginile revistelor culturale româneşti, câte mai sunt, şi, frecvent, în eşalonul de avangardă al concursurilor şi festivalurilor literare. Deşi excelează în proză scurtă, îl bănuiesc lucrând la un roman. Nu de altceva, dar apetitul pentru intersectarea planurilor şi amplul suflu narativ îi deconspiră vocaţia de alergător de cursă lungă. Pe distanţe reduse, efectele benefice sunt evidente: epicul se concentrează, iar textul câştigă în densitate, de unde şi impresia de animaţie, lipsită, totuşi, de stridenţă. Proza lui M.B. Ionescu-Lupeanu are un ritm care nu consonează cu acela al timpului ales pentru derularea acţiunii, de obicei incert sau – dacă beneficiază de jaloane documentare ori biografice stricte – împins într-o zonă nebuloasă, greu de reperat.

Aceste saturnalii valahe, cu ecouri din mistică, din mitologie, din cronici sau din starea civilă, au un numitor comun: orgiasticul. Fără pudoare, cu impetuozitate adolescentină chiar, autorul nici măcar nu încearcă să escamoteze faptul că textul nu are menirea să exprime, ci să sugereze. De aceea, nici micile „cruzimi” lexicale nu au darul de a epata sau de a vulnera o retină exagerat de sensibilă. Ele se integrează fără ostentaţie, dar şi fără reticenţe, adică firesc, în economia discursului epic.

Se vede limpede că autorul are vocaţia „suflării colbului”, dar aceasta numai în povestirile cu trimitere explicit către pisanii tocite de vreme, către zapisuri şi letopiseţe, din vremuri incerte ca determinare temporală. Chiar ancorate astfel într-un anume segment al istoriei, scenele imaginate tumultuos şi veridic se nutresc din metafizica luminii crepusculare. Bacanale tenebroase, erotism exacerbat, spaime mocnite, la graniţa dintre noapte şi zi, dintre banal şi senzaţional – iată jaloanele unui univers bântuit de vâlve, ştime, moroi, de fata-pădurii şi de omul-nopţii, dar şi de eroi aproape palpabili, aglutinaţi la limita verosimilului.

Prozatorul re-descoperă situaţii, senzaţii şi trăiri din propria trecere prin lume, dilată percepţii latente, redefineşte emoţii, atribuindu-le adesea unor personaje fictive, cu biografie îndeobşte tenebroasă. Asemenea lui Caragiale, el poate spune oricând: „Văz enorm şi simţ monstruos”. Joaca lui de-a participarea la petreceri deşucheate, la scene de alcov fără tabuuri ori la isprăvi picareşti ale unor briganzi autohtoni dobândeşte certă greutate estetică. Efervescent fără să pară a-şi fi propus aceasta, captivant prin ceea ce decurge din exerciţiul stilistic, M.B. Ionescu-Lupeanu reprezintă deja, înclin să cred, prin Strigoii lui Şuţu, un nume remarcabil pe rafturile cu cărţi semnate de autori români contemporani.

Gabriel CHEROIU

(„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 3 (1069 ), martie 2016)