coperta-1-vasile-proca-16dec-curbeO carte precum aceea tipărită la sfîrşitul anului 2015, la Editura Junimea, de poetul Vasile Proca, Portrete din cuvinte (dialoguri elective), interesează o categorie largă de cititori, începând cu istoricul literar care găseşte aici informaţii utile despre o epocă şi protagoniştii ei, continuînd cu criticul care caută profilul interior al scriitorului comentat altădată, apoi, oamenii diverşi, dar avizaţi, atraşi de anecdotica lumii literaturii şi, nu în ultimul rînd, autorii înşişi, mereu în căutarea narcisiacă a oglinzii de unde să se ivească faţa ascunsă, aceea de dincolo de texte; cu o singură excepţie (Carmen Mihalache, teatrolog, prozator, redactor-şef al revistei băcăuane „Ateneu”), poetul Vasile Proca face o serie de interviuri cu poeţi, cu „megieşii” săi – americanul Stanley H. Barkan, Ca-listrat Costin, Ovidiu Genaru, Gh. Grigurcu, Cezar Ivănescu („duhovnicul meu literar”, cum îi spune autorul), Arcadie Suceveanu, Vasile Tărîţeanu, Lucian Vasilescu şi Lucian Vasiliu -, explorînd teritoriile poeziei de azi, regăsite chiar şi în atelierul pictorului român din Basarabia, Iurie Matei, care, iată, îi oferă un Poem ce stă alături, fără nici o concesie, de textele cele mai bune ale fratelui său, Valeriu Matei: „Eu sunt o pasăre cu aripile pe dinăuntru,/ un pom cu rădăcinile pe crengi,/ un peşte condamnat la puşcărie/ de-un pescăruş născut în colivie./ Şi de mă strigă cineva, eu nu-s./ Eu sunt un strop de apă în drumul spre fîntînă,/ un cer uscat lipit de rnînă,/ un rege vagabond întors acasă/ printr-o năframă albă de mireasă./ Şi de mă cheamă cineva, eu nu-s./ Eu sunt un prunc uitat în cîmp deschis/ de-o mamă ce-a căzut din vis,/ o carte-n care tot ce-a fost de spus/ au scris nebunii pe ascuns./ Şi de mă ştie cineva, eu nu-s./ Eu sunt un arc întins din două părţi,/ un rîu adînc ce nu-1 găseşti pe hărţi,/ o orgă ruginită în care bate vîntul/ de înfloreşte cerul şi pămîntul./Şi de mă vede cineva, eu nu-s./ Eu sunt un melc urcînd în sus/ ca să cobor din munte crucea lui Iisus”.

Recente, cum e cazul convorbirii cu Lucian Vasilescu care vorbeşte despre drama petrecută la Clubul Colectiv („COLECTIV este o tragedie care mi-a confiscat şi-mi rupe cu dinţii bucăţi din suflet. Am putea-o privi, printre lacrimi, şi ca pe o jertfă întemeietoare? Nu ştiu. Ştiu însă că am ajuns la destinaţie. Adică la capăt”.) sau mai de demult (pe Gh. Grigurcu îl abordează cu ocazia Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 2006), dialogurile elective ale lui Vasile Proca sînt sensibil diferite de obişnuitele interviuri din obişnuitele cărţi de gen, realizate, mai ales, de publicişti grăbiţi şi, adesea, cu informaţii precare despre scriitor şi lumea acestuia; astfel, prezentarea poeţilor e una complexă, fiecare dialog fiind încadrat de un articol de dicţionar, de un portret tot timpul inspirat, de un grupaj de versuri în secţiunea Atlas liric, dar şi, în beneficiul eleganţei cărţii, de fotocopia unui manuscris şi de fotografii din arhiva personală a lui Vasile Proca, grupate sub titlul Iconografie. Fiecare dialog din carte poartă cu sine atît informaţiile despre poet şi poezia sa, pînă la detalii, adesea, spectaculoase, cît şi datele necesare conturării unui profil al lumii prin care a trecut şi al teritoriilor sale literare. Din dialogul cu poetul nord-american Stanley H. Barkan, de pildă, aflăm lucruri interesante, neştiute la noi, despre tribulaţiile Ninei Cassian, în „exilul” său american, despre caracterul său nu tocmai la locul lui şi, mai ales, despre tipul de reacţie a scriitorului român proletcultist, apoi, prin anii ,80, „(post)modernist”, faţă cu Lumea Liberă. Dar Stanley H. Barkan este, înainte de toate, poet şi dă o definiţie a poemului, care se reţine: „Un poem e poem cu adevărat în măsura în care îl face pe cititor să rîdă, să plîngă, să cînte sau, cel puţin, îi luminează intelectul. Mai important este însă efectul transformării generînd şocul stării de conştiinţă, care îl face pe cititor conştient. Deşi oamenii au dintotdeauna cinci simţuri, aceştia nu văd cu adevărat, nu aud, nu pipăie, nu gustă, nu simt ce e în interiorul lor şi dincolo de ei. Poezia produce o stare de înţelegere, lăsîndu-l pe cititor să conştientizeze cu adevărat ce se află acolo”. Ţinta predilectă a dialogurilor lui Vasile Proca este firul biografiei, cum se vede în convorbirile cu Calistrat Costin, Iurie Matei şi Ovidiu Genaru, dar, dincolo de aceasta, cititorul va găsi în fiecare interviu un „ce” special care personalizează protagonistul; modul de a ajunge acolo, în acea zonă intimă, reprezintă una dintre calităţile cele mai importante ale dialogurilor lui Vasile Proca. Pictorul Iurie Matei, iată, povestindu-şi „devenirea”, ajunge la afirmarea explicită a românităţii sale, care emoţionează la fel cum o face poezia fratelui său, Valeriu Matei: „Eu nu mă prezint nici în Olanda, nici în Italia, nici în Germania, ca fiind pictor moldovean. Eu sunt pictor român. Necesită, sigur, să dau anumite explicaţii, cînd spun că locuiesc la Chişinău. Nu toţi ştiu istoria noastră comu­nă şi dramatică, în acelaşi timp. Dar, mie îmi place şi mă bucur că am expus în România. Eu sunt parte a culturii române”. Evocînd Bacăul patriarhal, Ovidiu Genaru lămureşte problema pseudonimului ales în locul numelui adevărat, Bibire: „Numele de Bibire ducea în cîrcă un frate deţinut politic – l-au luat din liceu, dintr-a şaptea, cu pantaloni scurţi – şi un tată exclus din PMR, vremuri grele, ani sălbateci mon cher, dictatura proletariatului, cine-şi mai aminteşte astăzi de ea? Nu pe mine m-a supărat Bibire, pe ei, aşa că m-am pitit sub Genaru, să mi se piardă urma. Eram naiv, ale tinereţii valuri. Am semnat poezioare luminoase şi Codrin, un pseudonim cam haiducesc, vezi Eugen Frunză, care ştim că nu era o frunză nici cît negru sub unghie. O anume Codrina, frumoasă, nu mi-a împărtăşit dragostea şi am aşezat-o în numele meu. Fireşte, tot degeaba. Am trecut-o la pierderi. Dacă iubeşti şi nu ai eşecuri, nu eşti om. Prin anii şaizeci mulţi se ascundeau în pseudonime ca-ntr-o peşteră. Nu mi-a fost uşor să-mi aleg şi eu unul, cred că m-am perpelit vreo jumătate de an. Acum nu-mi displace Genaru, l-am încorporat şi în actele publice, de familie, astfel că din 29 septembrie 1993 sunt cetăţeanul Bibire-Genaru Ovidiu, un cod numeric personal şi, uneori, pe bagajele călătoriilor mele un cod de bare”. Dar ceea ce îl desparte, totuşi, pe Genaru de Bibire este literatura însăşi, venind din nevoia acută de a arhiva biografia, trăirile, stările, sentimentele, speranţele şi surpările poetului şi prozatorului.

Gh. Grigurcu e „atras” de Vasile Proca spre poziţiile „tinerilor furioşi” din literatură, spre contestatarii lui Eminescu, vechii şi noii oportunişti, dar criticul, cu dreaptă măsură, nu-i tratează în aceeaşi cheie a furiei, ironiei, dispreţului, deşi, se ştie, nu-i lipsesc deloc armele polemicii, dimpotrivă; observaţiilor cumpătate – „Consider că un clasic trebuie să aibă parte, în mod legitim, de un regim liber de discuţie”, de exemplu -, li se alătură o evocare instructivă a lui Nicolae Labiş: „Labiş mi-a fost coleg de internat la Şcoala de Literatură şi Critică Literară «Mihai Eminescu» din Bucureşti, unde devenisem student în 1954, în primul an cînd aceasta fusese echivalată cu o facultate. Autorul Primelor iubiri absolvise Şcoala cu un an înainte, dar, neavînd locuinţă, continua să stea cu noi, cei din următoarea promoţie. Fireşte, ne întîlneam pe culoarele clădirii, în sala de mese, în curte. Uneori îl însoţeam în scurte plimbări prin Capitală. Mi-am dat seama că-1 atrăgeau în chip deosebit anticarii. Datorită lui, mi-am cumpărat, de la unul dintre aceştia, un om cu totul remarcabil, fost ziarist, Radu A. Sterescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu. Şcoala funcţiona într-o clădire pe care o cunoaşte acum toată lumea. E vorba de actualul sediu al Partidului Social Democrat, de pe Kiseleff nr.10, aşadar locul unde pot fi văzuţi mereu liderii acestei formaţiuni. După cum se ştie, Labiş ducea o viaţă boemă. Se întîmpla să se întoarcă la cămin seara foarte tîrziu sau chiar dimineaţa. însă mai totdeauna se retrăgea în zori în sala de curs, care era încă goală, avînd în faţă cărţi şi foi de hîrtie. E de presupus că atunci îşi scria versurile”. Din interviul cu Cezar Ivănescu aflăm date din biografia lui Virgil Mazilescu, dar şi o judecată de valoare în felul acelora proprii poetului Baaad-ului: tăioase, abrupte, fără replică: „Eu l-am catalogat pe Mazilescu într-un anumit fel: am spus că are geniul prostului sau geniul prostiei. Mi se părea, în viaţa de toate zilele, un tip prost, dar cînd scria poezie, era extraordinar. Mă întrebam de unde-i vine talentul ăla formidabil. Cred că din prostia lui. Pentru că prostia are şi ea geniul ei. Bine, e un fel de-a spune. Pentru că era destul de mediocru, prin ce scotea din creier, atunci cînd vorbea liber. Cînd scria, cum am spus, era extraordinar”. Carmen Mihalache mărturiseşte relaţia aproape de geneză reciprocă între fiinţa sa interioară şi teatru („teatrul te face să ieşi din tine, să te eliberezi de inhibiţii, să te exprimi, să visezi, să te imaginezi într-o altă epocă, alt loc, să te proiectezi într-un alt personaj, să-ţi schimbi identitatea. încercînd să-1 înţelegi pe celălalt de lîngă tine. E un joc fascinant. Un du-te vino între aparenţă şi esenţă, între adevăr şi convenţie etc. Teatrul înseamnă energie şi mister, e singura formă de artă vie, de comunicare directă”), pentru ca, în dialogurile cu Arcadie Suceveanu şi Vasile Tărâţeanu, Vasile Proca să exploreze în adînc romanitatea din nordul Bucovinei, cadrul întunecat al acesteia. Cel mai substanţial interviu din cartea lui Vasile Proca este, probabil, acela cu poetul Lucian Vasilescu; mulţime de lucruri preţioase se află în acest dialog: biografia po­etului şi spiritul manelei (care „e malign, ne macină vieţile, visele, speranţele. Ne macină viitorul”), o resetare a lui Candiano Popescu, eroul în deriziune al lui I. L. Caragiale şi al „Republicii de la Ploieşti” fiind, în fond, un erou al Războiului pentru Independenţă, dar şi un poet sensibil în cartea cu mirabilul titlu Cînd n-avem ce face, precum şi date despre fiziologia propriei creaţii: „Toate lucrurile pe care le văd, le aud, le simt, le sper şi le visez sunt pentru mine resurse poetice. Eu stau (cuminte sau mai puţin cuminte) în interiorul vieţii mele şi, încet-încet, în mine se scrie cîte o carte. Iar după ce dînsa se scrie în mine mă apuc s-o transcriu”. În sfîrşit, Lucian Vasilescu riscă două fraze care conţin un adevăr tulburător: „Acum, în plină şi sinistră epocă a aşa-zisei «globalizări», poezia îmi pare a fi, mai mult decît oricînd, şi păstrătoare a identităţii naţionale. Poate singura. Pentru că ea şi numai ea ţine în viaţă sufletul unui neam, şi anume limba acestuia”. Din aceste afirmaţii se poate porni o carte. Şi interviul cu Lucian Vasiliu e substanţial, doar că răspunsurile sale sînt foarte scurte, eliptice, telegrafice, trebuie citite în subtextul lor, în metafora poetului aflîndu-se o întreagă istorie (şi a literaturii): „în fiecare dimineaţă cînd privesc Iaşii lui Ion Creangă de la fereastra etajului IV, mă bu­cur să văd lumina explodînd dinspre dealul Ţică-ului junimist!” spune poetul Lucianogramelor: şi cîte nu se pot citi/ vedea/ gîndi/ imagina pe traseul luminii care explodează sus, în Ţicăul lui Creangă şi Mihai Ursachi pentru a lumina, jos, Junimea lui Maiorescu, Eminescu, Caragiale…

Remarcabilei cărţi cu dialoguri elective părea să-i lipsească o convorbire cu autorul de pe copertă, un autointerviu; numai că, iată, poetul Vasile Proca, ingenios, se întreabă (şi) pe sine – Să fugim pe mare? – şi îşi răspunde astfel, într-un poem de antologie: „-Vă scriu dintr-o lume urîtă, urîtă; din vîrstă/ în vîrstă ea a trecut la instinctul de supravieţuire,/ un cer orb, o limbă mută şi trupuri scuipate/ anunţă intrarea păcatului în Cetate,/ să fugim pe marea de alcool,/ să fugim/… vă scriu dintr-un om urît,/ numele lui nu mai este rugăciune,/ trece pe stradă urîţenia lui şi tu te simţi/ cuţit şi îi decupezi locul în peisaj:/ abandon, depresie şi teamă era cel rănit/ de o margine a tăcerii,/ să fugim/… trece pe stradă frigul din anul cu două ierni/ şi tu vezi o margine de mamă: ai fost frigul ei/ şi cîtă uitare peste uitare,/ şi cîte zile şi nopţi moarte;/ să fugim pe marea de alcool,/ să fugim cît mai departe/… prin găurile din somn tu te uiţi după corăbii/ şi dacă în zare se vede un catarg, tu crezi/ că este scheletul lunii?/ O, cîte fragmente de viaţă depărtîndu-se/ şi cîtă taină la mese, şi cîte inimi aşteptînd,/ şi cît pămînt fără Dumnezeu,/ şi cît cer fără oameni,/ e timpul… /… s-au adunat faptele, să fugim,/ atît de mult ne lipseşte naşterea, să fugim,/ s-au adunat apele: să fugim pe marea de alcool,/ să fugim, să fugim”.

Ioan Holban

[„Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai iunie 2016]