Prevenitor, prozatorul Grigore Ilisei îşi subintitulează Eboşe cea mai recen­tă carte a sa, Chipuri pe pânza vremii (Editura Junimea, 2017); despre „eboşă”, Dicţionarul ne învaţă că „e primul stadiu în vederea realizării unei opere de artă plas­tică, indicând forma generală”, dar locuri­le şi, mai ales, personalităţile evocate nu rămân doar la stadiul de „schiţă” pentru că, iată, portretele lor sunt lucrate în filigran, până la amănunt, în „forma generală” şi, deopotri­vă, în detaliile semnifi­cative: „galeria” din Chi­puri pe pânza vremii e completă, eboşa a fost a primului penel, iar chi­pul e al literaturii. După celebra propoziţie a lui G. Călinescu, s-ar putea spune că Grigore Ilisei scrie proză după ce va fi ratat pictura, numai că pictu­ralitatea e o dimensiune structurală a scri­sului unui prozator adevărat, care creşte din arta portretului şi harul evocării în ro­mane (Ceasul oprit, Masa de biliard, Octavia, Pasaj de raţe sălbatice, între linii), în povestirile din Năvod pentru scrumbii albastre şi Reîntoarcerea verii, în jurnalele de călătorie, ca şi în volumele cu inter­viuri; astfel îşi scrie Grigore Ilisei lumea sa şi, în aceeaşi măsură, se lasă scris de aceasta pentru că, în fond, lumea lui Craiu, Miluţă Gheorghiu, Lesnea, Iftimie Bârleanu, Călin Alupi, Ion Irimescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Paul Miron, Vasile Spătărelu, Adrian Podoleanu, Dan Hăulică, Cătălin Ciolca, Al. Zub, Sergiu Adam, Valeriu D.Cotea, Liviu Leonte, Constantin Ciopraga îl scrie pe Grigore Ilisei din această carte. Frazarea artistă, cu ornamente sem­nificative în ordinea prezentificării vieţii u-nor pictori, sculptori, scriitori, actori, mu­zicieni, profesori, a locurilor evocate şi a întâmplărilor „toarse din caierul amintirii” constituie rama strălucitoare care încadrează eboşele lui Grigore Ilisei, pentru ca formularea metaforică a titlurilor acestora (Crai al împărăţiilor de culori, Boţul de aur al prieteniei şi bunătăţii smerite, De veghe la dorita noastră neprihănire, Ţărmul în­toarcerii pentru totdeauna acasă, Cu băta­ie de aripi îngereşti, Din via omului în via Domnului, Călătorie stelară), primele linii – fraze ale textelor-lucrări („Craiu parcă a plecat dintre noi tare de demult şi de niciodată, în acelaşi timp”; „Iubirea de asfinţit a dăinuit o viaţă cu lumina ei de opal în sufletul Valeriei M. Sadoveanu”; „Casa ca un ceardac al dealului Vovidenie, cu monumentalitatea sa odihnitoare şi armonioasă, fusese par­că anume gândită să dăruiască liniş­te şi să te aşeze firesc în imensitatea lu­mii” etc.), ca şi arhaicitatea căutată într-un lexic cu aer de vechime şi într-o frază „în­miresmată” de graiul cel dulce „cu arome moldoveneşti” ori, cum spune altădată, cu „arome bătrâne”, să plaseze naraţiunea într-un lirism fin distilat, în felul „aliajului” specific evocării sadoveniene (din Cele mai vechi amintiri şi Anii de ucenicie), al rechemării trecutului cu suma intactă a virtualităţilor sale.

O carte împotriva uitării scrie Grigore Ilisei în Chipuri pe pânza vremii, iar o fra­ză precum aceea care deschide amintirea figurii lui George Lesnea dezvăluie, în fapt, proiectul întregului volum: „Amintirea lui George Lesnea la un veac şi câţiva lustri de la naşterea sa, din 25 martie 1902, e viscolită tot mai mult de uitare. Câţiva din­tre cei care s-au înfruptat cu nesaţ din far­mecul lui inegalabil mai suflă în jăratecul aducerii aminte şi fac ca focul să pâlpâie în vatra timpului. Celui care ajunsese o emblemă a Iaşilor, identificându-se cu mirabila cetate, abia de i se zăreşte umbra, ca şi cum ar fi trecut un amar de vreme de la intrarea sa în veşnicie. În cazul unui om care-şi aşezase până mai ieri atât de adânc pecetea peste atmosfera celestului târg, această tăcere aşternută asupra-i, cum se întâmplă de obicei cu multe spiri­te înveşnicite, pare însă de neînţeles”. În această perspectivă, figura de stil dominantă este hipotipoza pe care Pierre Fontanier, fondatorul retoricii moderne, o defi­nea astfel: „Hipotipoza zugrăveşte lucruri­le într-un mod atât de viu şi de energic încât ni le expune, într-un fel, privirii şi fa­ce dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă ani­mată”. Mai mult încă, Roland Barthes, în Despre Racine, nota următoarele: „Avem de-a face cu un fel de transă: trecutul re­devine prezent fără a înceta însă a fi orga­nizat ca amintire(…); un tratat de pe atun­ci spune că în hipotipoză imaginea ţine locul lucrului: nici că se putea mai bine defini fantasma”. Astfel, în cartea lui Gri­gore Ilisei nu este un prezent care vorbeş­te despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent: hipotipoza pune în legătură aceste două planuri temporale, asigură tre­cerea de la un nivel la altul şi reprezintă, într-o experienţă totală, coerenţa universu­lui psihic, proiecţie el însuşi a lumii evo­cate. Forţa prezentificării trecutului prin fil­trul unei figuri de stil din care creşte, în fond, literatura însăşi conferă valoarea estetică înaltă a prozei lui Grigore Ilisei: totul e aievea pe pânza vremii unde scrie un povestitor din stirpea aleasă a ficţionarilor orientali: iată: „Doamna Lily povestea şi parcă dintr-odată nu mai eram în acea odaie de bloc din Piaţa Unirii. Pereţii pur şi simplu dispăruseră pe nesimţite. O lumi­niţă ardea într-un colţ. Chipurile noastre străluminau sub dansul acelei făclii ca la un sfat de taină. Poetul, Nicolae, cu barba lui de scrum, rostea din stihurile sale şi ne îndemna să aducem lemne, să facem fo­cul, să ne ghicim în cafea şi să ne lăsăm purtaţi de mireasma unui crin imperial. Apoi s-a lăsat tăcerea şi iar, ca peste niş­te întinderi necuprinse, împărăţea glasul de povestaş, izvorând subţiratic, dar cuce­ritor, din trupul de statuetă de Tanagra, după descrierea Ibrăileanului. Vorba se torcea dulce cu arome de balsam şi stră­bătută de Vrajă. Propoziţiile, înlănţuite în fraze nu prea întinse, aveau un firesc, o naturaleţe mângâietoare. Fără înflorituri de dragul înfloriturilor, zicerea curgea mus­tind de tâlcuri şi trăiri mistuitoare, cu duh de aduceri aminte, ieşind din contingentul, obişnuit şi înveşmântându-se în strai ca de sărbătoare. Istorisind întâmplări de demult, doamna Lily le scotea din tainiţa sufletului ei cel bun. Era însăşi viaţa ei, cu zilele şi anii de măreţie, dar şi de pătimi­re. Rostea povestea cu ardentă pasiune, cu foc sacru. Ai fi stat s-o asculţi până la capătul zilelor”: aceasta este Şeherezada dintr-un apartament din Piaţa Unirii, într-o toamnă a anilor 70, iar în portretul lui Lily Teodoreanu, schiţat în „odaia cam sufo­cantă de bloc”, trebuie citit un autoportret al prozatorului însuşi.

Lângă harul evocării, cu care a fost dăruit povestitorul, impresionează în Chipuri pe pânza vremii arta portretului; Grigore llisei e un Dan Hatmanu al prozei, are, asemeni maes­trului, „portretul în sânge”. Mai întâi, găseşte totdeauna formula care „aco­peră” personalitatea, identificând ceea ce francezii numesc „la qualité maîtresse”; astfel, Victor Mihăilescu-Craiu e „un zugrav de subţire”, Birlic este „încarnarea desăvârşită a geniului co­mic”, pe profesorul Vasile G. Popa îl defineşte „acel patos caracteristic misionarului”, George Lesnea e „aro­mitor şi cuceritor, un continuu freamăt şi neastâmpăr, oral prin excelenţă, clo­poţelul care râde până la lacrimi din esenianul univers tălmăcit de el cu atâ­ta inspiraţiune genială”, Ion Alexandru Angheluş, poetul uitat al Huşilor e ase­meni unui „principe de altădată”, retras în „buncărul lui de ceasloave”, istori­cul Iulian Antonescu rămâne „întruchi­parea oralităţii perfecte”, poetul Ioanid Romanescu „a ars în vâltoarea rugurilor mari”, Fănuş Neagu e un „gheizer de cuvinte”, Iulia Hălăucescu „a vibrat într-un fel de palpit lăuntric şi neador­mit la străluminările materiei, la sclipătul de transparenţe al lucrurilor şi lumii înconjurătoare”, „stelarul Paul Miron era în acelaşi timp un lucid imbatabil”, Cezar Ivănescu şi Octavian Stoica sunt „precum nişte gherilarzi (care) luptau la baionetă pentru crezurile lor”, lin­gvistul Dumitru Irimia „era, în pofida aparentei fragilităţi trupeşti, de lujer legănat de vânt, o făptură puternică, de o dârzenie ce este emblematică semin­ţiei româneşti a oamenilor care au dus pe umerii lor istoria ţării”, Al. Husar „încarna profesorul din cap până-n picioare”, Grigore Vieru „purta în desagă blândeţea sfinţilor”, Ion Grigore „rămâne cel din urmă pictor al satului tradiţional din cuprinsul României”, Sergiu Adam e „cocorul alb” al poeziei noastre de azi, Valeriu D. Cotea e o „fiinţă apolinică”, „întru­chipare fizică mai degrabă nordică, chip de un alb parafinos şi păr cânepiu mătuit, profesorul Liviu Leonte este însă lăuntric, adică sufleteşte, o plămadă românească prin excelen­ţă”, Al. Zub e „omul paradigmatic”, vioiciunea, efervescenţa spirituală şi ingenuitatea aurorală ale actorului Petru Ciubotaru „te duc cu gândul la năzdrăvanul spiriduş, la fermecă­torul Puck din «Visul unei nopţi de vară»”, în sfârşit, „în alambicul făp­turii Preasfinţitului Timotei s-au decantat de-a lungul vieţii multe din însuşitriel de preţ cu care i-a fericit Dumnezeu pe pământeni”.

Formularea cuprinzătoare, definiţia, adesea, în metaforă şi lirism, dar mereu inspirată, dau farmecul şi adâncimea chipurilor de pe pânza lui Grigore Ilisei; fără a ocoli ironia cordială (Corneliu Ştefanache „ştia a pătrunde dincolo de coajă, către miez”, cu aluzie la romanul Miezul şi coaja, acuzat de plagiat în epocă), configurându-se, de multe ori, în evocare şi povestire, într-o mişcare epică pe care n-o încetinesc, ci, dim­potrivă, o potenţează, cum se întâmplă în cazul lui Petru Caraman, Ştefan Bănulescu ori al pianistei Sofia Cosma, portretele din Chipuri pe pânza vremii ofe­ră (şi) preţioase informaţii de is­torie literară, dar, în primul rând, valori­zează opera celui evo­cat, într-o analiză pătrunzătoare şi juste judecăţi de situare. Locurile şi oamenii din cartea lui Grigore Ilisei dau seama despre valo­rile unei lumi care se ţese din caierul amintirii, în Bucovina, Neamţ, Vaslui, Iaşi ori în „colonia cărturărească de la Văratic”, (re)constituind rotundul fiinţial al autorului însuşi, cu centrul – Axis Mundi – în Fălticeni: aici identifică Gri­gore Ilisei valorile spiritualităţii româ­neşti, într-un spaţiu geografic filtrat prin dimensiunile personalităţilor ivite în cuprinderea lui pentru că, iată, odată cu Ion Grigore, Nicoiae Labiş, Mihail Sadoveanu şi Constantin Ciopraga, Dan Hatmanu, Liviu Leonte, Al.Zub, Ion Ale­xandru Angheluş, Dan Hăulică, se instalează în cultura noastră şi locurile lor, Corni, Mălini, Vatra Paşcanilor, Scobinţi, Cepleniţa, Şendriceni, Huşi, „Muntenimea” Iaşilor. De altfel, casa este metafora dominantă a textelor, în partea lor de evocare şi lirism; acasă e locul de identificare, matricea, vatra „personajului” şi naratorului, deopotri­vă, fie că e vorba de Casa cu Olane de la Vama Veche a lui Paul Miron, de apartamentul plin de cărţi al lui Al. Zub de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi ori de odaia din „cuibul bucureştean din Piaţa Amzei” a lui Mareei Chirnoagă: omul şi acasă lui sunt Unul, cresc într-o geneză reciprocă: „Revăzând filmul meu din 2007 «În atelierul meşterului faur», am retrăit emoţia vizitei în cuibul bucureş­tean din Piaţa Amzei, în vecinătatea clădirii cu ecouri renascentiste a fostei Universităţi  Populare din Bucureşti, atmosfera din «Marile speranţe». Holuri tenebroase, pereţi coşcoviţi şi năpădiţi de pânze prăfoase, tavane gata să cadă, uşi şi ferestre sparte. Aspect mai degrabă de casă părăsită. Şi, deo­dată, înlăuntrul unei odăi, viaţa spu­megă. Pe o laviţă, într-un colţ, trona împărăteşte Marcel Chirnoagă, senio­rul. în jurul lui roiau, ca la curţile regeşti, curteni de tot felul. Stăpînul locului nu era îmbrăcat în odăjdii, plin de pietre scumpe şi nu se purta marţial ca un monarh. Era înveşmântat mo­dest. Curgea pe trupul său ciolănos un pulovăr larg şi cam ros de purtare. Părul de culoarea nisipului se zburlise aidoma firii demiurgosului aflat în răspăr cu lumea. Când se aşternea la lucru parcă foc şi pară ieşea din gura de balaur a creatorului. Altfel, după ce lăsa deoparte gravura, era pâi­nea lui Dumnezeu. Fuma pătimaş, aprinzând ţigară de la ţigară, înghiţindu-le parcă. Lumina ochilor lui era adâncă. Izvora din fântâna lor un duh ademenitor şi prietenos. Îi plăcea să sporovăiască cu oamenii din preajmă, să glumească hâtru cu aceştia. Intrau în atelier pur şi simplu să se bucure de şederea-în apropierea demiurgosului. Marcel Chirnoagă vorbea cu şarm, une­ori gros, fără perdea, dar nu era nimic vulgar în rostirea sa. Încărca sublim cuvintele. La fel proceda şi cu viziunile sale grafice”.

Aceasta e lumea lui Grigore Ilisei, a valorilor de pe simezele galeriilor de artă (iar Galeriile „Dana” de pe strada Cujbă din Iaşi sunt un topos al artelor), din biblioteci şi foruri publice, din muzee, de la catedră ori de pe mirabila scândură a scenei de teatru, dar şi a înaltelor dimensiuni morale: Chipuri pe pânza vremii oferă ceea ce aş numi un portret-robot al românităţii, al „românimii”, cum îi spunea Grigore Vieru, în ceea ce are aceasta esenţial, sacru, de neatins, marcă a unui trecut substanţial, întemeietor şi, deopotrivă, reper mode­lator al unui viitor nehotărât, mult prea permeabil încă la asaltul kitsch-ului, imposturii şi improvizaţiei.

Ioan Holban

(„Evenimentul”, 12, 19 august 2017)