Până la apariția unei ”integrale” a operei lui Luca Pițu, absolut necesară pentru recuperarea unuia dintre cei mai spectaculoși eseiști din literatura noastră, numele acestuia circulă în comentariile congenerilor, este citat, este comentat, este regretat. Pentru că textele lui Luca Pițu, cele din cărți sau cele din paginile risipite în reviste, au ceva din zvârcolirea interioară a limbii române, subtextul ia fața textului, „laboratorul” pare să fie mai important decât opera finită, cuvintele se împovărează cu sensuri noi, surprinzătoare. Patafizician, adică adeptul soluțiilor imaginare în orice situație, conform „ficționarelor” care explică acest lucru, Luca Pițu a comunicat cu ”marginalii” din literatura lumii, Alfred Jarry, Marchizul de Sade sau Georges Bataille fiind și între cei pe care i-a promovat sau chiar tradus consistent în limba română.

Recent, însă, a apărut o altă „fațetă” a lui Luca Pițu, cea de epistolar, într-un tandem spectaculos cu criticul și eseistul Vasile Spiridon. Volumul de corespondență prin e-mail, din perioada 2011 – 2015, până în ziua dispariției lui Luca Pițu, „Ceasul fără rost. Fragmente din corespondența antumă + o samă de notuliene anişorene” (Editura ”Junimea”, 2019) este o insolită și serioasă „joacă literară” pe seama vremurilor, gratuitatea artistică plus căutarea expresiei savuroase fac unică în literatura noastră această operă „la patru mâini”. Dar fără atitudinea acribioasă a lui Vasile Spiridon, fără „avariția” criticului, aceste „textule” s-ar fi pierdut în hăul internetului, care e mai încăpător decât găurile negre din univers.

Este evident că nu a existat nicio intenție de a scrie pentru vreo ”oarecare posteritate” mesajele lor care circulau pe ruta Focșani – Bacău, spontane, cu un sporit grad de oralitate, cu o tonalitate impusă (tot evident) de Luca Pițu. E de observat, de altfel, că oricare autor de texte, cronici sau evocări, oricare interlocutor al lui Luca Pițu, în toți anii din urmă, s-au contaminat de stilul de „a se rosti” al acestuia, există ”o marcă Luca Pițu” recognoscibilă în orice situație. Scriind și formându-se într-o perioadă în care ideologicul dădea buzna în viața și în imaginarul scriitorului român, Luca Pițu a cultivat un stil de „a spune” în care disimularea lua chipul calamburului, distorsiunii imaginii, distorsiunii logicii interne a frazei.

Vasile Spiridon este un cititor profesionist, cu o accentuată doză de umor de situație și de expresie, care își dezvoltă scrierile pe un suport intelectual care îi permite să combine expresia populară cu o aluzie fină din „înalta cultură”. Contaminat de energia discursului „pițulian”, în multe dintre mesaje (scrisori?), există, în multe situații, dificultatea de a spune cu certitudine cine este autorul vreunuia sau altuia dintre mesaje. Mai mult, un aer „de Creangă” bântuie peste această insolită corespondență, nuanțele mergînd de la hîtrenia humuleșteanului la umorul de situație, de la expresia neaoșă, la improvizația pe suportul folclorului care mai mult este îngânat decât reprodus.

Iată un „mesaj” din 28 februarie 2014, „nesemnat” de Luca Pițu, cu aluzii vesele la „personaje” din lumea noastră culturală sau chiar politică, ușor de decriptat, de altfel: ”Cumetre Lee Ke An, Mi s-a puuus pata pe tiiine,/ Papa Pievici e cu miiine/ Și n-are să-ți fie biiine,/ Măi vecine, măi cumetre,/ Mare ghicitor în pietre/ Din acelea care cresc/ Mai la vale de Onești,/ Pe malul Tazlăului,/ Chiar deasupra tăului…/ Măi cumetre, măi vecine,/ Ascultă-l pe mandea bine:/ Horia, Cloșca nu mai sunt,/ Iar Curuții-s sub pământ/ Alăturea de lobonți,/ Că s-au prăpădit cu toți/ Și-au rămas pe plai cu hrean/ Horia, Roman și Traian/ (Băsescu sau Ungurean)/ Alături de Moș Melinte/ Care se-ndoapă cu linte,/ Moș Melinte, biet țucal,/ Ce-o frige mereu normal!…// REFREN// Ce-a fost verde s-a uscat,/ Ce-a fost dulce s-a mâncat/ Roșul s-a restructurat,/ Borges Nobel n-a luat,/ C-o să-l pape Varujan/ Ori poate chiar Stolon Jean. P.S.: Ce frumos a tradus el, Mateiul, și inexact, prin „curtenii calului de spijă”! Lui, amant occasionnel des belles infidèles…”.

Un „mesaj” din 19 februarie 2014, care este trecut „în contul” lui Vasile Spiridon, semnat „Madame de Staul”, este și el o veselă abordare a lumii noastre culturale, în forme aluzive și concentrate. Recunoaștem, astfel, pe Andrei Pleșu (André le Chauve) care a avut domiciliul forțat în 1989 la Tescani (Tees Kan), apoi pe Angela Marinescu (Angela Albastru, aluzie la faptul că a fost căsătorită cu poetul Matei Albastru): Chère Madame Simone de Boudoir, André le Chauve de Tees Kan spunea cândva – pe când era modernist pus la post – că postmodernismul seamănă cu alergarea unui atlet care, înainte de a trece linia de sosire, se oprește și se întreabă dacă toată alergătura lui a avut vreun rost. Angela Albastru Marinărescu Calmosnino execută și ea niște Fugi postmoderne și iată la ce cogitațiuni ajunge după footing-ul ei bărbătesc: – Mi-am pierdut echilibrul, sunt aproape un bărbat,/ nu sunt un mascul. Am patru testicole,/ două testicole în loc de plămâni, scăldate în sânge și două testicole invizibile în creier (Fugi postmoderne, XIV); – în loc de răni am două testicole ce-mi atârnă (Fugi postmoderne, XV); – „mă simt lezată că sunt ceva mai mult/ sau ceva mai puțin decât un coi(ot) (Fugi postmoderne, XX); – „Coaie de lup tânăr”. Toute à toi, Madame de Staul.

Nu mă pot abține să nu reiau un mesaj absolut ”delicios” din 14 februarie 2014, despre Nicolae Breban, „promovat” de Luca Pițu, cu aluzii încrucișate în toate părțile, de la viața intimă, la viața publică, de la asocieri culturale de pe mai multe continente, într-un spectacol de expresii, plecând chiar de la bârfa culturală locală, generatoare de discurs postmodern, greu de imitat de altcineva. De asemenea, e dificil de făcut un decupaj într-un text, fără să îi modifici efectul, din acest motiv pe unele le reluăm integral aici, pentru a-l introduce pe cititor în atmosfera cu totul specială a cărții, dar și în intimitatea corespondenței: Lui Breban, ehehei, or cercatără în van alții, dinspre CNSAS, să i le reteze, dar mnealui, ținându-se de ele cu dinții (sau poate lăsându-și-le în mâinile proteguitoare cât niște medievali suspensori ale Aurei sale), renegându-și prin urmare strămoșul totematic, also known as Kesarion Breb, nu și nu, spre marea încântare postumă a Moșului NiCOI…laie Pleșiță, fostul său partener în penis de cîmp și afaceri cu pașapoarte oferite în contrapartidă. Brebul, brebul, OUI MAIS1 nepotul simbolic al Hanului Temir cetea despre el felurile istorii în cărți letinești, unde i se zice CASTOR și-i pus, prin etimologie poPULAară, în legătură cu verbul CASTRARE, iar grație unei povești pioase, PIEUX MENSONGE SʼIL EN FÛT, cu autodesfudulirea morală, nu cu ceea fizicală de care se făcuse vinovat prea zelosul Origen, ci nu Papesa Ioana, legendara, QUAE DUOS NON HABEBAT NEC BENE PENDENTES. ET POUR CAUSE! Acum, ajungînd la alt breb(an)izabil, Fidel Castro Ruz, ce să mai murmur? Vrăjmașii lui ideologici din toată America Latină, inclusiv studenții costaricani veniți să nu studieze mare lucru la Iași, puneau în legătură al doilea nume familial al său cu verbul spaniol CASTRAR și-l închipuluiau SIN COJONES, MARICON, pe EL LIDER MAXIMO, adicătelea, victimă a răzbunării dictatorului Batista, doar apropiații săi (plus Simone de Beauvoir ori alte gagice revoluționare de teapa ei ce se hoiseră cu dânsul) poreclindu-l EL CABALLO. Ce să murmur despre acest preinternetic BUZZ? Păi, are baza în tradiție, ohoho, solidă. La cartea lui Otto Rank despre dublu și Don Juan se spune, într-o notă infrapaginală, că unele comunități prestatale îi aplicau vârtos decoierea depasionatoare celui menit seferiei, adică futilității publice, înainte de a-i înmâna însemne ale puterii politice precum sceptrul, mâna justițiară sau alte farafastâcuri faloforme, compensatorii simbolicamente. NOTA BENE: la indienii Guayaki studiați de Pierre Clastres, singur șeful era poligam, da, dar… cu obligația de a fi mereu în fruntea cetei, la vânătoare (de coioți?), la rezbel, la pescuitul cu arcul, întâiul în a-și risca boașele pe teren ontic… Don Alfonso de Brebenel y Baycoy.

Anecdota „primează” adesea în acest schimb ”relaxat” de mesaje. Iată un mesaj din 28 martie 2013, semnat ”Fundulea”, în ton cu subiectul în discuție, care reia cu un umor debordant un fapt divers care circula în presă, acela că un individ și-a bătut nevasta de mai multe ori într-o zi și de fiecare dată a intervenit poliția locală care i-a aplicat amenzi una după alta. Subiectul nu mai e academic, dar devine spectaculos prin relatarea spumoasă realizată de Vasile Spiridon: Am o nimformație caldă la prima mână de la fundul Moldovei. Se spune că, dacă arunci un negru în Marea Roșie, el iese ud. Dacă îl mai arunci o dată, iese roșu. Roșu de furie, pentru că e prea de tot de două ori. În Moldova profundă, la fundul Moldovei, dacă îi dai unui localnic cu spray iritant între ochi e clar că se irită. Se irită și își bate nevasta. Dacă îi mai dai o dată cu spray între ochi, se irită și îi mai aplică o corecție. Bineînțeles că de fiecare dată intervine Poliția și îi aplică iritatului câte o amendă, a doua oară mai mică, pentru că beneficiază de o reducere pentru fidelitate. Fidelitate față de soția care îl irită împreună cu amantul de ocazii.ro. Amant care nu stătea acolo de frunza frăsânelului, pentru că era chiar din localitatea Frasin. Fundulea.

Iată și chestiuni foarte serioase care țin de etimologie, pe teme aparent neserioase: Pentru LIN(DIN)K și etimonul său, LANDICA/AE, cu vlăstari numai în româna și franceza veche, noutăți: Am aflat că era atât de vulgar termenul în Roma Veche… încât până și bunul Cicero își permitea doar aluzii la el sau jocuri de cuvinte, în corespondență desigur, precum în povestea cu ILLAM DICAM (să spun aceasta). Eminescu, ceva mai îndrăzneț, trăgea un KAMADEVA, ZEUL INDIC, de unde mustrările ficționate de Dan Alexe în piesula EMINESCU LA CREANGĂ: întâiul îi reproșează celui de-al doilea poveștile corozive, al doilea îl ceartă p-ăl dintîi pentru LI(N)GAMENTUL antemenționat. De aci sărim la romanul ANATOMISTUL, al argentinului Andahazi, epigon umberto-ecologic, clidoridolog À SES HEURES însă mai puțin decât navetistul Voican, guénonionistul. Voican Voiculescu, la care se face aluzie, este „revoluționarul” care filosofând într-un interviu prin anii 90, a reieșit că el se situează între „metafizică și clitoris”, așa cum a înțeles reporterița (sărmana!), în realitate el spunând că se situează între „metafizică și chatarsis”.

Cartea este „agrementată” cu numeroase fotografii, cu linkuri spre cântece, filme sau reportaje, la care sunt aluziile din texte. Am verificat dacă adresele linkurilor sunt valabile și am constatat că pot fi accesate, completând spectacolul de idei, umor intelectual, „stare de bine”. Iată un mesaj din 6 ianuarie 2011, trecut în contul lui Luca Pițu, care după cîteva amănunte biografice, trimite la un film despre sionism, care detensionează multe dintre inerțiile istorice: (…) Mie mi-i dragă Ciorogârla, dragă Basilio, mă revendic de la ea, c-am făcut armata pe valea ceea, la sudul Bucurescilor și, în pauzele de la instrucție, scoteam din buzunarul fesier drept un dicţionăraș german-român din care tot memoram vocabule rare. Lucot Sardou P.-S.: Folosind cuvintele-cheie DIEUDONNE, FAURISSON, YOUTUBE, accesezi un videoclip interesant despre afirmaSIONISTI, negaSIONISTI și reviSIONISTI À bon entendeur bacovien, salut!

Contribuția Anișoarei Pițu la această carte este una decisivă. Cele 209 „notule” explicative sunt un consistent spectacol de expresii și idei, de anecdote și precizări în „duhul” lui Luca. Spune, de altfel, Anișoara Pițu în notula 209, ultima: De fapt, notulele noastre (începute ca niște traduceri ale unor expresii idiomatice) au devenit niște note de lectură pre limba noastră; ne-au spus prietini de lectură cu spirit critic și agil că prea am citit – notat pre limba celor doi epistolieri. Drept e. Și nu ne asumăm brumă de originalitate, rafinamente sau viclenii ale scriiturii, că nu avem ce face cu ele; mergem doar cu sfială pe cărări deschise mai an, prin umbre.

„Timpul fără rost” este un model de cum pot comunica în vremurile noastre doi intelectuali „de modă veche”, adică bine informați, cu practica dialogului (taifasului?) însușită și exersată îndelung și care sunt implicați într-o realitate (culturală) românească extrem de fecundă. Mai mult, este o carte care te provoacă să te întorci la opera lui Luca Pițu, una exemplară pentru literatura română. Din acest motiv, meritul lui Vasile Spiridon, care a salvat și a pus în pagină de carte această corespondență „relaxată” dar consistentă cultural, este cu atât mai mare.

 

Piatra Neamț, 9 ianuarie 2021

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Expres cultural”, numărul 1 / ianuarie 2021)