Kady Nicol, un pseudonim care incită la fel de mult ca titlul cărţii sale de debut –Raţiune şi Silicon, Editura Junimea, 2015 –, carte apărută în urma participării la Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia din 2015. Consecventă cu stilul ei, care, probabil, vine şi din modul ei de viaţă, unul deloc conformist, ci mai curînd insolit, deşi spaţiul în care trăieşte, Medgidia, nu i-ar da prea mari şanse din acest punct de vedere, Kady Nicol se impune de la primul poem. Dar nu asta contează, cînd este vorba de poezie. Ba chiar şi de modul de a-ţi concepe traiul zilnic, mai ciudat, mai în afara locului comun. Omul îşi face stilul. Şi Kady Nicol şi l-a făcut chiar şi-n poezie. Lumea ei iese de pe facebook, de acolo îşi extrage chiar şi pe cei „51 de scriitori” prieteni, ceea ce explică falsitatea unei valori sentimentale, cum este prietenia. Nu aşa este şi poezia ei, o falsitate, ci o formă atipică de limbaj poetic, de stare poetică, de conjunctură creativă. Actul de creaţie la Kady Nicol este unul în afara elaborării, dar suficient de apropiat de cel al unei originalităţi gata să-şi impună maniera. Poeta scrie cu încăpăţînare, într-un discurs bolovănos, în care cuvintele, deşi calme, capătă o încordare, ce vine dintr-o falsă gravitate. Notaţiile ei vin din observaţii zilnice ale unei lumi imaginate peste realitatea pe care o trăieşte. Reinventează un soi de suprarealism (a se vedea simpatia faţă de cel mai mare reprezentant din literatura română al genului, Gellu Naum), din care sensul poetic este cel mizat, care ţine un estetism autoimpus: „păsări căsătorite îşi arhitecturează cuibarul/ căţeaua blocului curtată de un partener/ refuză să facă sex// pe stradă am oroare de bărbaţi şi femei cu flori în mînă/ intru în casă deschid frigiderul să mănânc îngheţată/ pe hol mary e subjugată de cadoul cu fundă primit// nu mai comunică cu mine de aproximativ o lună/ încă postează citate despre cupluri pe facebook/ sub jumătate de masă// azi-noapte vocifera prin telefon la iubitul ei/ cu urechi de asin şi material seminal steril// cobor storurile nu las soarele să-mi penetreze viaţa/ simt frica faţă de ochii minereu ai unui el” (Precocitate şi potenţă de primăvară). Lumea ei se învîrte în jurul unor existenţe cu nume de mary, Romio, doamna Cami, un oarecare „drag”, evidenţiat cu calificativul de drag „cu chipul deformat de tristeţe”, directoarea, părinţii, o persoană care vrea „un cap de peşte”, alta care „fură flori”, o ciudăţenie de dorinţă din partea altuia care vrea „un creier de şobolan”, căţeaua, alias „femeia patruped”, o lume ciudată, lipsită de o logică, acceptabilă doar dacă ne gîndim la acel suprarealism amintit mai sus, cu care Kady Nicol doreşte să cocheteze, dar nu printr-un limbaj consacrat al genului, ci prin unul ales de ea şi susţinut cu încăpăţînare. Ioan Holban, în cuvîntul înainte, o numeşte „o lume de-formată din expresionism, via Urmuz, a bolii, cerînd de la Dumnezeu o injecţie cu morfină – o lume care trebuie să meargă la abator pentru a deveni trecut şi, astfel, amintirile acesteia să intre în rolul maşinii de tocat carne (…)”. Un altfel de decadentism sui generis, pe care Kady Nicol în reinventează fără să-şi propună un program în acest scop. Pentru ea totul, chiar şi balastul, devine poezie, stare ce se agregă din cuvînt în cuvînt aşezat pe hîrtie. Peste toate, are şi poeme izbutite în întregime, antologice, care fac din cartea ei o experienţă demnă de urmărit:” soarele trasează benzi/ săgeţi umede biciuie străzile/ intri în casă/ ai înfăţişare de lebădă plouată/ arunci balerinii din picioare şi rochia în cadă/ vrei să-ţi schimbi ca anotimpurile şi atitudinea// eşti ademenită de balansoar/ raţiunea cu vîrsta de 38/ spune că printre laturi defectuoase se descoperă altele ok/ şi laşi să te înghită zidurile galbene/ de care stau suspendate un tablou de familie ceasul inactiv veioza stinsă// deschizi la întâmplare cartea/ asculţi pianul din propriile degete/ poţi închina o cupă cu sînge la masa cu Iisus/ să înţelegi că s-ar hrăni cu tine rugina galbenă” (Rugina galbenă). Un debut remarcabil.
[„Convorbiri literare”, nr. 10 (250), octombrie 2016]
Gellu DORIAN
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.