Ioan Popoiu, Românii în mileniul migraţiilor (275-1247)

După 1989 şi în ce priveşte modul în care au fost studiate/ explicate unele dintre aspectele care ţineau de istoria noastră mai apropiată sau mai depărtată au fost în discuţie/ au apărut noi perspective. La fel a fost şi legat de acest mileniu „al migraţiilor” – şi primul al istoriei noastre, „unul fundamental”, spune, nu fără temei, autorul, „dacă avem în vedere cele două evenimente majore: creştinarea şi închegarea neamului românesc – şi ce s-a petrecut pe teritoriul ţării noastre.

Este o perioadă complicată (un „mileniu al tăcerii”, spune Ioan Popoiu), dificil de „urmărit” de istorici uneori, mai ales pînă spre crearea statelor medievale româneşti, şi prin faptul că avem în multe privinţe un bagaj lacunar de documente/ surse; între altele, scria autorul, „timp de aproape şapte secole, între 275-99, noi nu cunoaştem numele nici unei personalităţi autohtone creatoare de istorie”. Dar, şi pentru a ne înţelege istoria, este nevoie să răspundem la mai multe întrebări, între care şi cum au reuşit, în diverse etape temporale, să se formeze şi să supravieţuiască comunităţile daco-romane, apoi româneşti în toată această perioadă atît de amestecată, de dramatică, săracă în izvoare istorice şi, mai mult, să ajungă pînă la întemeierea formaţiunilor statale, ştiute fiind, între altele, şi valurile de migraţii.

De cîte ori am avut ocazia am căutat, nu doar la noi cît, mai ales, poate, în afara ţării şi în zone mai puţin umblate/ cunoscute (cum ar fi Crimeea) documente care m-ar fi putut apropia de înţelegerea vreunui crîmpei al trecutului nostru. Şi de aceea am citit cu atenţie cărţi de acest tip, punînd faţă în faţă bagajul de informaţii cu notele mele sau cu ce citisem în alte surse, interesat să înţeleg mai bine trecutul, sau cum a fost posibilă „această enigmă şi acest miracol istoric”, cum spunea Gh. Brătianu, citat de Ioan Popoiu.

Dat fiind specificul rubricii, semnalăm doar, sumar, şi ca un îndemn la lectură, această carte (apărută într-o colecţie a editurii ieşene Junimea, intitulată „Historia magistra vitae”, în care sînt, pînă acum, şi alte titluri de interes) care conţine un bagaj semnificativ de informaţii sistematizate, dar şi un mod de a vedea/ contura istoria noastră, pe care cititorii mai mult sau mai puţin specializaţi le pot evalua/ corela şi, eventual, folosi, şi încheiem (cu dorinţa de a reveni cu altă ocazie mai pe larg), şi spre înţelegerea modului în care şi-a elaborat Ioan Popoiu lucrarea, cu structura cărţii (după prefaţa autorului): Partea I – De la retragerea aureliană la venirea slavilor (275-602), Cap. I. Populaţia autohtonă din Dacia între 275-602, Cap. II. Creştinismul în nordul Dunării (secolele IV – X) (cu subcapitolele I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI), II. Creştinismul medieval (secolele VII-X), Cap. III. Populaţiile migratoare în Nordul Dunării (275-602), Partea a II-a – De la instalarea slavilor la revenirea imperiului (602-970), Cap. IV. Populaţia autohtonă în secolele VII-X, Cap. V. Instalarea slavilor în nordul Dunării, Cap. VI. Bulgarii şi ungurii în spaţiul carpato-dunărean, Partea a III-a – De la revenirea imperiului la Diploma Ioaniţilor (970-1247), Cap. VII. Închegarea neamului românesc, Cap. VIII. Societatea autohtonă în secolele X-XIII, Cap. IX. Organizarea politică românească, Cap. X. Ultimul val migrator (secolele X-XIII), Cap. XI. Românii în secolul al XIII-lea, Cap. XII. Întemeierea statelor medievale româneşti, şi, în final, bibliografia.

Marius CHELARU

(„Convorbiri literare”, nr. 5, mai 2016)