Ars docendi. Ortoepie şi Ortopedie. Arta de a învăţa presupune mai întâi arta de a scrie şi arta de a citi. Concomitente, cele două iniţieri nu pot fi despărţite. Ambele fiind la fel de primejdioase, dacă nu sunt însuşite în litera şi în duhul lor, fără a le stâlci, fără a le altera înţelesul inerent. Meşteşug sau îndemânare, arta scrierii presupune stăpânire de sine, acomodare la condiţii vitrege şi bună mânuire a uneltelor bine îngrijite, stiluri, pentru a nu vitregi corpul literei de a-şi arăta chipul oglindirii vii pe pagina albă a creaţiei neîntrerupte. Aşa procedează şi ne iniţiază poetul Remus-Valeriu Giorgioni în cea mai recentă carte a sa, cu un titlu provocator, Scandal în colonia de scribi, publicată la Editura Junimea, Colecţia Cantos, 2020. Arta de a scrie, de a copia, de a caligrafia, sunt tot atâtea căi de cunoaştere primară, a învăţării şi a iniţierii în cea mai tainică şi severă dintre toate artele liberale, arta poetică. Urmare a iniţierii, ucenicul scrib, omul-de-trestie, va caligrafia fiecare literă ca pe un chip viu, cu amprente şi acolade, cu raze vii, cum până atunci nimic nu ar fi existat, nimic nu s-ar fi arătat, cum ar desţeleni ceva ce până atunci nu a cunoscut mâna omului cultivat: Între mine şi omul-de-trestie se perindă/ mari întinderi de timp şi nisip/ clădite în clăi de depozite sacre/ El, scriitorul şi arhivarul – scrib nobil, iar nu/ un sclav oarecare/ după atâtea ore de lucru, de învârtire aiurea/ în jurul mesei de scris-şi-citit/ se simte stors şi zdrobit el însuşi/ ca un papirus bine bătut, pregătit/ mai bate şi el câmpii cu graţie/ pe suprafeţele-ntinse, desţelenite/ ale istoriei literare. (Omul-de-trestie)

Stiluri, arabescuri şi miniaturi. La început, puterea cuvântului era creatoare, cuceritoare de spaţiu şi triumfătoare asupra trecerii timpului. Era suficientă zicerea, glăsuirea şi toate se întruchipau ca din nimic. Imediat ce s-au risipit zorii, omul a rămas în lumină cu umbra sa mişcătoare, după rotiri şi rostiri pe care mai apoi a vrut să le fixeze cumva, numai că lipsea suportul unei însemnări, adeverirea unei cunoaşteri, îndemânarea de a mobiliza semnele şi reperele, în aşa fel ca trecerea prin viaţă să nu mai fie fără de urmă, cu reminiscenţe fragile, ci, imobilizate, imortalizate în figuri statice, cu recurente recunoaşteri în dinamica unei citiri cu voce tare. Urmarea e cum nu se poate mai fascinantă. Dumnezeu Creatorul i-a daruit omului spre folosinţă ofranda eternei mirări de a auzi glasul ceresc şi de a vedea ceea ce privirea nu putea atinge, de neatinsul, indicibilul: Era pe vremea când eu, caligraful Valeriu/ botezat Grămătique/ fui numit imbrohor – trimis special la Înalta Poartă// Mi se pasau tot soiul de misii/ Însemnam – consemnam – adnotam/ cam tot ce se-ntâmpla în cănţălărie/ şi în întreaga Împărăţie.// Iar uneori când începeam a transcrie/ documente oficiale apostile/ printre cópii mai scăpam câte-o poezie// Am învăţat punctuaţia eu, Diacul Valeriu/ zis Grămătique/ şi niscai ortografie/ Dar zilnic împiedicându-mă/ de litere boante, vorbe strâmbe,/ picioare metrice şchioape/ mă trezii într-o zi la ortopedie. (Oda Caligrafului Grămătique)

Spre surprinderea omului, darul şi harul de a da nume lucrurilor şi fiinţelor s-a dovedit a fi una din cele mai trainice vieţuiri, de a nu se hrăni omul doar cu aerul rostirii, al inspirării şi respirării, ci şi cu arta vederii celor nevăzute, înscrise în chiar alfabetul mut al cunoaşterii celor ascunse. În felul acesta al ordinii şi ordonării, litera a prins viaţă şi s-a ales cu înţeles ascuns, prin folosire şi prin tâlcuire, încât acelaşi cuvânt îşi putea schimba destinaţia, imediat ce îşi schimba faţa, un singur semn stingher sau nelalocul lui având puterea de a deturna întreg sistemul stelar de semne cereşti. Numirea e semn distinctiv pentru om, numai numele lui Dumnezeu rămâne ascuns, de nepătruns, şi nimeni nu l-ar putea cuprinde într-un nume, cum nu e posibil să dai nume vieţii neîntrerupte. Asta înseamnă că numele e şi înşelător, pe cât numeşte, tot pe atât ascunde.

Pentru a fi artă, artă a cuvântului, litera, semnul, prin învecinare şi rostire prin vocale, va fi calea cea mai scurtă şi mai severă spre o cunoaştere fără echivocuri, fără de smintire. Cum am citi întâia oară un cuvânt scris odinioară, cum am auzi foşnetul unui sunet, adierea unei mângâieri, aceasta e arta cunoaşterii poetice, întruchipare a uimirii, întrupare a mirării de a fi, a creaţiei, auroră a trezirii, cunună a luminii neînserate. Puţini ajung să priceapă această nemaipomenită artă a cunoaşterii, una din cele mai tainice iniţieri în arta cuvântului, a cuvântului ziditor, creator.

Ars scribendi. Logografie şi Logopatie. A doua secţiune a cărţii de poeme e dedicată artei de a scrie, de a crea, de a poetiza, fiind una la fel de gravă şi de severă ca arta domniei şi a puterniciei, oricând fiind susceptibilă de erori, de lacune, de ezitări, denaturări şi de alte maladii ale scripturii de fiecare zi: Încercând să re-scrie istoria patriei s-o refacă/ din străvechi terfeloage, legende şi cronici,/ Scribul nostru se trezi într-o zi logoreic/ Atunci îi angajară un logoped/ din ţara lui Dante:/ Unul care să stea de vorbă cu el ore în şir/ încercând să-i corecteze pronunţia/ şi exprimările nefericit redundante/–jalnice, sau de-a dreptul jenante. (Despre logopatia logografilor autohtoni)

Grai şi Rai. Dedicat Poetului Lucian Vasiliu, robul Stihurgos, într-un poem de largă respiraţie, Remus-Valeriu Giorgioni se întrece pe sine, reuşind performanţa de a da expresie celei mai fragile dintre arte, regina artelor, poezia, prin revelaţia cuvântului, în toată amploarea şi dinamica unei retorici, din care răsare Figura poetică a Creatorului în stare de genuină tâlcuire, de scriere, de compunere, de zidire vie, cu amprente şi raze de lumină a Cuvântului dintâi, a unei Scripturi sacre, de biruire asupra aceea ce nu se cuprinde în cuvânt, ci, în rostirea sfântă a luminii, a însufleţirii literei din magma tăcerii şi din muţenia tainei: Iar graiul însuşi e o fiinţă (fără trup însă de trebuinţă) vremelnică şi–cu totul – părelnică fiinţă/ de soi cum se află pe lume doar doi: eu şi tu/ cititorule!// Stihurgos e ca un pom fructifer, cel lădat, dar fără roade/ el întocmeşte un soi de hronic-sau-hronograf cu iz de psaltire// Iar dacă nu de mult altădată se făcea vinovat de păcatul gurii (cel ascuns în cuvinte) în pofida/ Scripturii la închipuiri deşănţate adăugând fapte/ necugetate: poeziri minunate// că pe lumea asta/ se ştie toate trec în moarte sau pe hârtie (Stihurgos, robul romantic)

Stihie stihuitoare, Marea. În ultima secţiune a cărţii, dedicată Mării, ca metaforă cognitivă şi metonimie a sufletului omului, prin neliniştea şi zbuciumul ei, prin atâtea învăţături sacre şi umane, prin parabole şi alegorii, încât doar sufletul omului ar putea citi în abisul ei, prin pescuire minunată şi prin arta cunoaşterii poetice. După ce a despărţit apele de uscat, Marea e lacrima lui Dumnezeu în care se reflectă cerul, fiind la fel de pătruns de o nostalgie a clipei dintâi când toate erau una şi una erau toate: Ochiul mării curgând în sus şi vărsându-se/ ca-ntr-o mare mai mare/ în Ochiul lui Dumnezeu. (Oceanul şi Dumnezeu. Oda înfricoşării terestre)

În arcanele ei interioare, în ritmul valurilor şi în dinamica luminii răsfrântă asupra chipului ei pururi tânăr, mişcător şi unduitor, marea e o artă poetică măiastră, neîntrecută, oricâte oglindiri şi încercări de a-i surprinde taina au fost doar dibuiri, rătăciri şi aprige pierzanii, agonice căutări şi întoarceri cu sufletul gol, cu mintea deşartă, marea nu minte, marea nu iartă: Eternă fiind, marea are şi ea/ un suflu atemporal/ cu un adaos suav de melos livresc/ Reverie speculativă în registru dantesc./ (Vânt din pupa pe o Mare melodică. Paralogismele vântului)

Element primordial, apa vieţii face ca geneza să nu-şi întrerupă înnoirea, să-şi lărgească necuprinderea, să ne încânte prin oglindiri ale chipului ei, în eternă schimbare. De la Homer, poetul sever, şi până la arta cunoaşterii poetice pe care ne-o propune Remus-Valeriu Giorgioni, peregrinând şi explorând abisul unei mări interioare, mai cuceritoare şi mai neliniştitoare decât orice călătorie, decât orice navigare, ne minunăm de virtuţile cuvântului şi de revelaţiile poetice, la îndemână: Poezia are, de la Homer încoace/ o singură obsesie: Marea/ Poeţii ei – singurii veritabili, de-aceea/ li se permite să practice/ îndeletnicirea aceea/ din preajma zeilor, pe Olimp// Cum apare privirilor noastre/ şi cum se mişcă-ntre maluri de la obârşii/ mereu şi mereu înspre seară: Cel ce-o priveşte, o vede întotdeauna/ pentru întâia oară. (Marea şi Borges)

Temerar explorator şi tenace tâlcuitor, Remus-Valeriu Giorgioni dedică trei Ode, celor trei mari şi celebre figuri ale creaţiei, ca exerciţii de îndemânare, de iniţiere în arta scrierii, Odă Caligrafului Grămătique, apoi, de aplicare şi de îndemânare, în arta poetică şi în practica scrisului a logografilor din Colonia de scribi, sub atenta veghere a Marelui Retor, pentru a-i vindeca de aiurării, de patimi şi de logopatii pe cei care nu au ajuns în Poiana Poemei, unde erau iniţiaţi în arta retoricii sacre. Ultima Odă e dedicată Mării, o Thalasogeneză, ca elogiu adus elementului primordial al vieţii: apa şi arcanele ei subterane, prin alegorii şi metonimii, care să fie expresii ale agoniei umane, în pragul ultim, al ultimei clipe spre stingere. În aceste poeme marine, Poetul Remus-Valeriu Giorgioni ne sugerează bucuria şi fericirea omului de a fi biruitor, în acord de oglindire şi de cumpănire, de mărire şi slăvire a creaţiei lui Dumnezeu, omul, în toată măreţia şi agonia de a înfrunta toate încercările la care e supus. Prin această artă poetică, benedictină, ca oglindire a abisului uman şi a deşertăciunii de a număra fire de nisip sau de a culege stele, Remus-Valeriu Giorgioni e poetul cu virtuţi lexicale excelente şi cu înrudiri metafizice de o rară fineţe şi cu expresive unduiri gnomice.

Gheorghe SIMON

(„Expres cultural” nr. 1/ ianuarie 2021)