La Editura Junimea a apărut volumul intitulat Îngeraşul purta fustă mini, avîndu-l ca autor pe Nicolae Spătaru, scriitor român născut în nordul Bucovinei, stabilit în capitala actualei formaţiuni statale Moldova şi întors definitoriu în marea patrie a literaturii române.

Cunoscut mai cu seamă ca poet, Nicolae Spătaru surprinde acum, într-un mod realmente plăcut, prin acest volum de povestiri ce poartă recomandarea cunoscutei edituri ieşene Junimea. Deşi titlul este deliberat provocator în sensul asumării unui vector modernist, textele cuprinse în această carte trimit atît spre lumea satului, cît şi spre aceea a oraşului, perspectiva fiind, e drept a celui care vine dinspre lumea în prag de trecere a satului românesc. E şi motivul pentru care prozele despre lumea rurală sînt mai convingătoare şi mai bine articulate. In definitiv, atunci cînd în secolul XXI literatura se re-configurează în temeiul unor experimente tot mai pline de originalitate, e cazul să te întrebi ce ar mai putea fi interesant în proze focusate pe orizonturi deja considerate ca fiind încheiate ca macro-experienţă literară.

Tocmai din acest motiv suscită interesul genul de literatură practicat de Nicolae Spătaru: credincios unor lecturi temeinice, scriitorul urmăreşte ambele perspective ce au dominat, în timp, universul prozei româneşti. Pe de o parte este vorba de universul satului, abordat în literatura noastră din ultimele decenii mai cu seamă din perspectiva tulburărilor pre-1989 şi post-1989. Povestirile lui Nicolae Spătaru sînt însă interesate de o altă lume: e acea lume care se sprijină pe eresuri, taine, practici oculte, orizonturi ezoterice, o lume care nu se lasă prinsă în practici politice şi reţele ideologice, o lume în care personajele trăiesc uneori experienţe limită ce le plasează în alte dimensiuni ale receptării faţă de personajele marcate de zvîrcoliri sociale şi patimi individuale exacerbate. Pe această linie ne întîlnim cu un scriitor viguros şi original, chiar şi atunci cînd o anumită atmosferă a povestirii lasă loc de trimitere către marile sale modele. Pe de altă parte, chiar şi atunci cînd zona de interes a naraţiunii ne aduce în spaţii urbane, decupînd personaje ce ţin de fişe intelectuale sau funcţionăreşti, remarcăm o altă poziţionare a înţelesurilor transmise de anumite experienţe relatate. Am putea spune că autorul caută, pur şi simplu, anumite întîmplări ce pot configura portrete în mişcare plasate în contexte cu totul deosebite, fie ele din lumea satului sau din aceea a oraşului. Ar fi însă restrictivă această poziţionare faţă de un autor care e foarte preocupat de arta povestirii, într-o bună descendenţă a prozei scurte româneşti; în plus, o sensibilitate atentă la ceea ce se petrece în contemporaneitate face ca în paginile sale să întîlnim şi mărci ale modernităţii, fără ca acestea să fie ostentative şi să diminueze forţa de evocare a unor contexte specializate. Povestind deliberat amestecat despre sat şi oraş, naratorul din povestirile sale îşi alternează constant rolurile, putînd privi lumile respective ca un personaj ce vine mereu din afara: intelectualul are acest merit/ păcat de a fi receptat ca străin şi de ţărani şi de orăşeni, lucru pe care volumul lui Nicolae Spătaru îl demonstrează copios.

S-ar putea spune că asistăm (şi) la reluarea unor scheme cunoscute în proza scurtă românească din anii 80, proză ce cultivau politica lucrului mărunt, ridicînd la rang de vizibilitate majoră preocupări şi destine altminteri anodine. Poate fi, dacă ţinem cont de un ireparabil defazaj istoric şi aşa ceva. Cu toate acestea, credem că avem de a face, mai degrabă, ca şi la nivelul raportării asumate la mari modele estice (Gogol, Bulgakov, Ilf şi Petrov) sau la marii clasici ai povestirii româneşti, de un principiu al valoricului bine decantat şi asumat, pe care autorul îl aplică într-o bună cunoştinţă de cauză specifică scriitorului cu bună formaţie umanistă. Mai cu seamă că prozele sale, bine pigmentate cu umor şi fantastic temperat, sînt de asemenea manieră alcătuite încît lasă mereu să se simtă mîna sigură a unui autor cu patină originală şi cu foarte bun simţ al limbii natale, ceea ce face ca povestirile sale să poată „a da seamă” de calităţile ştiute ale povestirii adevărate.

Primul text din volum Şi era lună plină lămureşte cu prisosinţă lucrurile, fiind şi cel care joacă rolul de atragere a unei plăcute receptări. Umor, persiflare, simţ caustic, derizoriu, notaţie mecanică, satiră antisovietică, mai cu seamă) cît încape, inserturi fantastice în descendenţa lui Gogol şi a lui Caragiale toate acestea fac din respectiva povestire, un text de reală receptare dominată de plăcere. Desigur, poate să fie o coincidenţă, dar Departamentul Raional de Apărare Civilă nu poate fi, ca acronim, decît DRAC şi atunci, după cum se vede din savuroasa proză, toate se leagă: „In data de 19 noiembrie 82, cînd poporul sovietic a fost anunţat despre moartea subită a tovarăşului Leonid Ilici Brejnev, noi aşteptam cu înfrigurare ca America imperialistă, în cîteva zile sau săptămîni, să declanşeze un război nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice. Brejnev, care ţinuse cu dinţii de pace, acum era mort. Noi plîngeam după el. Fiecare om sovietic, luat în parte, ar fi acceptat, dacă s-ar fi pus problema, să moară în locul lui, de bună voie şi nesilit de nimeni. Acum era prea tîrziu. Leonid Ilici deja murise. Ne culcam şi ne trezeam cu gîndul la război. Dar cel mai sîcîitor lucru era incertitudinea care plana peste întreaga societate sovietică, care era atît de brutal deturnată de la misiunea nobilă pe care o avea: construcţia comunismului.” De aici o întreagă alertă locală, începînd cu preşedintele sovietului sătesc, cu diferiţi funcţionari, cu personajul-narator, cu sătenii în general, toţi cuprinşi (într-o formă sau alta) de efectele dispariţiei marelui conducător. Soluţia împotriva iminentului război se prezintă sub forma unui transport de măşti de gaz aduse de la raion; o parte dintre ele sînt depozitate în baia personală a naratorului (de altminteri personajul e şi secretar sătesc) şi de aici toate necazurile. In casa sa pare a se fi instaurat Necuratul (sau, oricum, ceva din aceeaşi stirpe, deoarece măştile se comportă ca nişte creaturi neruşinate autonome ce fură mîncarea din frigider, chicotesc şi bîntuie nocturn), secretarul e acuzat că ar comunica noaptea cu acelaşi Necurat, tata-socru moare în urma unui ciudat atac de lăcomie, soţia nu mai vrea să locuiască în acea casă, lucru refuzat temeinic şi de oarecare potenţiali cumpărători…etc. Doar în spatele unui zid proaspăt, ridicat ca apărătoare, rămîn ca un avertisment drăcesc măştile anti-gaz trimise de DRAC.

Jurnalul lui Dan face o deplasare către mediul urban-universitar, legînd destinul a doi tineri plecaţi din lumea satului de posibila evoluţie intelectuală. Prietenia celor doi  tineri  este serios pusă  la încercare  de confruntarea cu decanul facultăţii care capătă, la un moment dat, înfăţişare şi puteri supranaturale, într-o scenă de mare efect, în urma căreia cel mai slab ca rezistenţă fizică şi psihică, Dan, va muri. E o întreagă analiză aici a strecurării prin viaţă: deşi inferior dispărutului, prietenul lui Dan face un fel de pact cu diavolul (întruchipat aici de decanul-academician-protector) şi răzbate în lumea literelor, acolo unde Dan, autorul unui jurnal, ar fi meritat cu prisosinţă să fie. Doar că ascensiunea înseamnă să uiţi de cei din jur. Iar paginile din jurnal lui Dan, potenţiala carte care merita să apară, devin înapoi albe.

Intr-o altă povestire, despre şerpi şi „şerpoaice”, găsim osatura prozei lui Nicolae Spătâru, aici întîlnindu-se elemente din folclorul românesc ce se combină cu o anume interpretare de genul unui fantastic bine aplicat. Jocul narativ plasează alternativ o scenă plină de senzualitate picturală în care protagonistul priveşte, fără să aibă voie, la îmbăierea sugestivă a două surori; partea de forţă a povestirii este aceea în care se descrie tentativa de înmormîntare a unui personaj dubios, Pinghireac, despre care se presupune că ar fi făcut moarte de om. Momentul este asociat cu o furtună şi o ploaie cumplită: mai mult însă, terifiantul creşte, bine zugrăvit de un narator atent la amănunte şi simboluri iar groapa ce ar trebui să primească sicriul se umple de şerpi. In această povestire se pot vedea şi alte atuuri scriitoriceşti: cultivarea amănuntului declanşator, ştiinţa de a construi epic, apelul la memoria afectivă, arta plasării finalului semnificativ.

Cafeneaua de la Podul înalt e o povestire despre lumea urbană, cu un posibil nucleu epic erotic imposibil de cristalizat iar proza ce dă titlul volumului, îngeraşul purta fustă mini încadrează contextual existenţa scriitoricească, descriind stresul inerent din timpul unei lansări de carte, comportamentul bivalent al unui critic de carte şi alte chestiuni de atmosferă. Peste toate însă, o incidenţă cu o mică doză de magie, apariţia neclarificată a unui personaj (feminin, desigur…şi foarte frumos) purtînd cartea autorului şi dispărând apoi la fel cum a apărut.

Nicolae Spătaru, afirmat de multă vreme în spaţiul literar, demonstrează acum, prin acest volum de povestiri, o disponibilitate evidentă pentru proza scurtă; pe de altă parte, aceste texte lasă să se întrevadă o deschidere spre posibile romane, pe care le aşteptăm de la acest scriitor talentat.

Constantin DRAM

[„Convorbiri literare”, nr. 12 (264), dec. 2017]